joi, 26 martie 2020

Hai la mare

Când Daniel Iordăchioaie cocheta cu notorietatea adusă de prim-planul divertismentului muzical românesc de final de ani 80 ai secolului trecut, Mă-ntorc la tine iar și iar, mare albastră, România de azi era o ipoteză neverosimilă. Hai vino iar în gara noastră mică trimitea, cu toate astea un gând de du-te-vino prin calea undelor radiofonice pe care și generația părinților noștri, cea prin care s-au dus ultimele lupte ale țării cu supraproducția destinată exportului în vederea economiei pentru achitarea datoriilor externe ale țării, contractate de regimul socialist ceaușist pentru dezvoltarea unei patrii bogate, aflate dintotdeauna strategic poziționată în calea marilor imperii și apoi țări ce au tânjit după ele. Muncă-muncă, frig-frică-foame era trioul pe care-l știau pe de rost ca pe o poezie ce nu ținea nici de unele, dar păstra vigilența individuală atât cât să poți dăinui. Și așa acei ani au trecut mai apoi, regimul respectiv nu a mai văzut lumina zilei în noua decadă și de atunci încoace ca o profeție a fiului judecat și condamnat ulterior după asasinarea părinților săi, făcută, conform căreia cine va veni după nivelul unde au dus țara măsurile decise de părinții săi, nici măcar zugrăvirea tuturor construcțiilor și edificiilor nu se va putea, iar asta o constatăm doar și gustul lăsat nu ni se pare că e prea digerabil. Dar, dincolo de asta, clar, fațada țării s-a schimbat, orientarea politicilor duse în cadrul statului român sunt pro-occidentale, nu mai avem industrie și agricultură, meseriași, ci suferim la multe capitole, dar măcar am scăpat de acel trio f. Migrația forței de muncă a încurajat din cauza unor condiții mai vitrege de-a lungul timpului scurs după anii 2000, pe mulți compațtrioți să aleagă calea occidentului unde au devenit furnizorii unor servicii de calitate de care se bucură alte economii, suntem chiar în zilele acestea martorii unui revers de exod, care pare să fi readus la vatră semeni chinuiți de vitregirea traiului acolo unde locuiau și munceau, dată fiind noua alarmă internațională ce a luat prin surprindere pe toată lumea, Co-vid19. Marea este una din destinațiile în care s-au început acum două săptămâni procedurile de carantinare obligatorii ale românilor reîntorși în țară din zonele de risc Co-vid19. Extra-sezon, locuri disponibile, Doamne-ajută să fie toată lumea bine. Nu ne-o mai arde prea mult tuturor acum de concedii și vacanțe, devreme ce suntem în stare de alertă, urgență, ordonanțe militare cu interzicerea ieșirii pe stradă în alte scopuri decât cele privind procurarea hranei și mersul la serviciu, acolo unde locul de muncă s-a mai păstrat și dacă situația angajatului/muncitor permite aceasta, căci în febra și isteria asta supramediatizată a răspândirii virusului ucigaș, omul simplu tinde să se sperie în plus, chiar dacă recomandările și sfaturile clare furnizate de medicii specialiști diferențiază clar simptomele unei răceli sau gripe comune, sezoniere, de primele semne pe care majoritatea cazurilor depistate pozitiv cu Co-vid19 le-a înregistrat, anume febră mare, pierderea simțului olfactiv cauzat de înfundarea nazală și peste acestea o stare generală de rău teribil.

     Cu optimism și o atenție sporită la felul în care facem din fiecare nouă zi a noastră o luptă pe care o gândim înainte de toate, ne responsabilizăm mai bine și mai mult, vom putea depăși și acest flagel care ne ține pe cei mai mulți dintre noi în case. Suntem prin asta, recunoscători eforturilor susținute de întregul set de personal din sectorul de activitate al sănătății care se zbate să salveze vieți, expunându-și viața pentru că devotamentul și jurământul hipocrat au în cazul multora dintre medicii noștri rolul spartanei dârzenii al celor 300 din celebra istorisire a vechilor greci, neajunsurile și slaba dotare din sistem, fiind alt factor care contribuie la intrarea unor medici în carantinare, după ce cum-necum, teamă, inconștiență a unor pacienți poate prea cuprinși de dor de familie, n-au respectat izolările imediate de câteva zile odată reveniți în țară din zone unde s-au expus și așa au luat naștere subiecte care nu încetează să aibă același efect, să țină știriștii în priză, oamenii rămași de frică de amendă și de teama expunerii la virus, le sunt public docil și asta împrăștie și starea de temere. În atare condiții a nu repeta inconștiența, sau libertatea prea mare lăsată mobilității în țările europene în care acum recordurile de morți depășeșc statisticile de la o zi la alta, înseamnă să învățăm din greșeala altora, pentru că există șansa de a nu ne mai fi realizat greșeala, omul moare, indiferent că e bătrân, copil, adolescent, tânăr adult, adult în floarea vieții și în apogeul capacităților sale de exprimare, bogați, săraci, nu sunt atinși de flagel după considerente de vreo consultare taxonomică prealabilă. Prin urmare, sacrificăm expunerea proprie inutilă în afara procurarea hranei și consultarea sănătății în cazuri ce necesită deplasarea la spital, nu mergem acolo să supraaglomerăm munca cadrelor medicale cu false probleme, când alții realmente au nevoie de toată atenția și medicația adecvată în urma consultării medicale. Și cum e posibil ca odată cu venirea căldurilor, temperaturile mai mari de 25 grade or coborî statisticile acestea de acum și depășind faza asta, ne-om gândi și la o relaxare a minții și trupului, nu cu același mimetism și aviditate generală ca mai deunăzi, căci testul temerii de moarte în masă a făcut din izolare la domiciliu singura realitate momentan viabilă. Limitează, dar garantează o siguranță, pe care o măsură nerestricționând mobilitatea n-ar putea-o face.
Nimeni nu spune, în schimb, că marea e o destinație doar pentru vară. Poți face și Revelionul, chiar dacă vântul agită spuma valurilor unei ape neliniștite, chemarea mării, cu plaja ei aparte are magnetismul ei oricând. Mai ales dacă nu ninge prea tare, să poți face din deplasarea spre litoralul românesc o aventurare mai sigură, nu una inconștientă prin nămeți și drumuri care se pot bloca când ți-e lumea mai dragă, așa că cel mai bine stai cuminte anul ăsta și rezervi din timp pentru vara viitoare o relaxare completă la mare. Timp e destul să treacă și povestea cu virusul gripal ucigaș, pentru voi să vă reluați activitatea profesională în ritmul și gradul normal, odată cu asta, planurile se fac oricum, așa că dacă planificare concediului pentru vara 2021 e deja făcut, nimic mai bine. Mai ieftin cu cât se rezervă mai din timp, iar în ceea ce privește planurile pe care mintea și gama tot mai largă ce vine să reitereze în actualitate o necesitate al celor care nu s-au putut realiza câtă vreme ați fost izolați la domiciliu, acum au loc destul. Simpla consultare a internetului, nostalgia vremurilor în care părinții apucau cu chiu, cu vai altădată să facă rost prin sindicatul fabricii unde lucrau să vă ducă la mare, să vă plimbați desculți pe plajă, să vă jucați cu lopățica în nisip, sau vă ajutau să realizați castele de nisip, imaginația și nisip, lopeți aveați destule, vă aduc în atenție aceeași satisfacție pe care o aveați când ai voștri părinți vă fluturau seara de dinaintea plecării biletele de cazare la hotel și vă informau că preț de o săptămână au primit înlesnirea de la șefii de producție să se relaxeze alături de toată familia la Constanță pe litoral. Bucuria dura și după ce reveneați de acolo, amintirile adunate umpleau bagajul de amintiri din care cerneați puțin și încadrați o formă cât mai literară la compunerea de la școală cu titlul Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Acum e mai ușor, concediul de la serviciu, rezervarea e mai facilă și-ți economisește timp, timp care mereu înseamnă și bani, nu mai stai la cozi, intri pe site, vezi, alegi, dai click, plătești în avans și aștepți să se facă timpul pentru bucuria pe care deja ți-ai rezervat-o. Cazare Constanța și ai toate opțiunile, bani pe card doar să nu uiți să ai!

Distracție plăcută tuturor!

Articolul participă la Spring Superblog 2020.

marți, 24 martie 2020

Kafka la malul mării

Nu trebuie să fi început de mic să consulți dicționar de construcții/ arhitectură, ca să-ți călești spiritul cu o esență benefică cu care vei crește ulterior în armonie cu tine, cel care va depăși progresiv noutatea, frumosul și greul etapelor formatoare din  vârsta individualității. Cine n-a văzut încă Piciorul meu stâng, unde Christy Brown depășește tumultoasa greutate ce-ar fi țintuit pe oricine altcineva mai slab de înger în tenebrele imposibilităților interioare, da, interioare, pentru că mai curând din această peliculă înveți, dacă nu știi dinainte, având posibilitatea să fi experimentat din rude, sau vecini, prieteni ori aiurea, impasul vine de cele mai multe ori dinlăuntrul tău, ceva acolo, un mecanism, o rotiță ceva, dacă este ea acordată doar pe Nu (pot, vreau, vreau să știu dacă pot, vreau să vreau), cum să depășești greul vieții tale, indiferent de modul de reliefare ipotetică al acestuia într-un timp indefinit. 
Paralizia lui Christy pare a-l fi învins pe firavul conținut uman care descoperă în schimb în el resurse nelimitate de viață și vitalitate care o fac pe prima să nu i se pară o imposibilitate, sau nonsens. Așa reușește să fie acceptat, iubit și ajutat în toate cele ale vieții, el, mezinul unei familii numeroase de irlandezi aflați în vremurile de restriște economică postbelică, când nici medicina și nici farmacologia nu găsiseră leac unor anomalii ca cea care-l atinge și pe Christy chiar la naștere. Stați liniștiți, aveți tot timpul din lume să vedeți filmul și să vă faceți o idee despre cum e să fie greu în viață și vă veți simți mult mai bine, revalorizându-vă potențialul și datul naturii, rămânând recunoscători și plini de o mostră de înțelepciune care izvorăște din anduranța speranței, din victoria nestrămutatei ambiții de a urca. Pentru că la capătul opus gestului și voinței conceptuale de a o face se află hăul căderii, pierzaniei. Când strâmtorările, sacrificarea porțiilor zilnice de mâncare pentru salvarea unor bani necesari pentru a-i cumpăra lui Christy scaunul cu rotile strică puțin ambientul familial (domnul Brown obișnuiește mereu să iasă seara la o bere, mă rog, ăsta e motivul, nu cantitatea după care consumată el și revine acasă calm și liniștit, pentru că sărăcia, neajunsurile casei, munca multă, banii puțini, familia de întreținut sunt griji care nu cad bine într-o țară care se reface greu după război), Christy scrie, pictează și capătă dintr-odată notorietatea unui artist aparte, dincolo de simplitatea unui trai între cei patru pereți ai casei în care a făcut ochi. Iar când tatăl, cel care se opunea unei extinderi a casei familiei lor, moare, fiind răpus de inimă, mama lui Christy este cea care pune în fapte visul întregii familii Brown dintotdeauna, o casă mai mare unde animat de spiritul său creator și Christy, dar și frații lui mai mari să-și poată duce viața mai departe, întemeindu-și la rându-le familii și să poarte de grijă și mamei lor. Așa că pune mâna pe târnăcop și lopată, roabă, ciment, mistrie și-i învață pe toți ceilalți ce-nseamnă casă activă, altruismul, ajutorul reciproc clădește nu doar casa, ci întărește legăturile familiale și asta pentru că proiectul casei primise deja jertfa bătrânului domn Brown.
Cine n-a văzut Caracterul, o peliculă olandeză unde Jacob Katadreuffe, copilul nerecunoscut de tatăl lui, crescut doar de mama care nu a dorit să aibă de a face cu soțul și tatăl copilului, descoperindu-i într-o situație de viață adevăratul caracter, iarăși, poate să spună vrute și nevrute despre viață, afișând ca punct de plecare al viziunii însușite personal doar pe jumătate, sau nici măcar atât, rodul unei sume a generalităților care influențează mentalul colectiv într-o arie limitată la o proximitate în care emitentul locuiește și nu doar atât, firește că societatea are un rol decisiv în a-i fi format și o notă a modului de gândire cu precădere în legătură cu unele lucruri, unde lipsa de imaginație, sau autoflagelarea în fața unor neputințe izvorând din lipsa de interes, sau înzestrare cu mai puțin zel spre aia, sau ailaltă, formează puncte de vedere în ton cu majoritatea celor care locuiesc în zonă și care nici ei la rându-le nu se sforțează să caute să fie unici, sau să găsească singuri niște puncte de vedere mai aparte. Un vechil, aruncă-n stradă și propria familie, la fel ca pe toți cei care nu pot să-i achite chiria lunară în vremuri grele. Cu toate astea, mama-și ia copilul și-și schimbă casa, acoperă cum poate datoria față de perceptor, copilul este dârz și foarte silitor și doar așa, animat de o putere interioară aparte, o ambiție de oțel inoxidabil, reușește să-și afle numele încrustat cu litere de aur pe firma casei mari de avocatura unde devine într-un final asociat, depășind prin tenacitate și evoluție temeinică stagiatura și învățând tot ce se poate pentru a fi și profesional mereu mai bun. Și aici, nu ați văzut filmul, vi-l recomand, timp aveți, autoizolarea la domiciliu, dorită sau nu, vă dă și acest răgaz. 
Casa e o lume, un univers al tău personal, unde simți că locul tău e și el acolo. Așa se mai transformă în cuvintele altora referitoare la casa lor în Acasă. O destinație, un sentiment, o trăire, un stadiu progresiv al mulțumirii care face din șederea în acel spațiu ce face din cei cu care împarți respectivul mediu ambiental, familia ta, frații de cruce, oamenii tăi, cei pentru care însemni și care la rându-le înseamnă pentru tine Ceva. Totul. Căci nu e vis mai mare, mai amplu care să eludeze acest aspect dintr-o cămăruță a imaginației, oricât de productivă ar fi creativitatea, perspicacitatea sau inspirația de care ne lăsăm ghidați atunci când ne facem planuri și visam, uneori cu ochii deschiși, sau cu ei închiși, dar cu inima sincer deschisă la acuratețea pe care o dorim de trăit într-un viitor cu noi în el, artizani ai tuturor celor pe care gândurile pe care ni le-am făcut cândva, să le conțină toate, la un moment dat. La fel și treptele pe care urcând, ne facem tot mai mari, crescând nu doar în înălțime, depășind-o pe cea cu care am venit inițial pe lume, dar evoluăm și pe alte planuri, mintea ni se coace, posibilitățile de exprimare, manifestarea capabilităților noastre, mostre ele unei educații, bune creșteri și motivație spre o anume direcție de activitate reliefând un caracter sănătos și adus la maturitatea unei motivații care bate timpul cu a sa inexorabilitate, cea care mai taie din posibilitățile de exprimare și reduce potențarea concretă a acțiunilor. Fii bun cu cel ce-ți cere milă și adăpost e nu doar o zicere adoptată de simplitatea unei omenii, cinstirea greutăților prin care putem trece cu toții, un deziderat de la care versul poetic leagă peste punțile timpurilor semeni care poate că nici nu se cunosc până când impasul unora află soluția lor prin întinderea mâinii pentru ajutor din partea altora care știu, sau măcar înțeleg, dacă nu cunosc greul, că e bine să ajuți seamănul la greu. Așa și cu asumările devotate, la bine și la rău, împreună în casă, în familie. Că de incert cum e, viitorul poate fi atins în punctele sale cele mai înalte ale satisfacției trăirilor la care speri acum, dacă și numai dacă asculți o voce interioară, glasul unei inimi ce se zbate să te trezească, să te facă să ieși din tine cel nespecial, prea simplu și chiar tern și să ajungi cu gândul departe la cel pe care l-ai dori într-o anume zi felicita pentru ce a realizat. Și pentru asta, în loc de poză, aleg descrierea: tu vei fi cel care admiră după ce vei fi ajuns să depășești vârsta timpuriei adolescențe când tabloul tău de viață te surprinde prin pensula unui talentat mânuitor de sentimente zugrăvite prin imaginile așternute pe o pânză, tu fiind pe o plajă în poziția șezut cu brațele adunate pe lângă genunchii ridicați, marea în plan secund, cer neutru, zi. În fundalul din care tu privești tabloul cu tine cel care erai, muzică lui Mozart, W A, nu doar Amadeus, da?
Articolul participă la Spring SuperBlog 2020.


duminică, 22 martie 2020

Doamne-ajută!

Firește că după o tură pe la magazine în oricare dintre zilele post covid19, adică după ce-a ajuns povestea cu toate cele și pe la noi, ți-a ajuns. Îți vei fi dorit poate atunci să te fi transformat ca în Metamorfoza kafkiană într-un gândac, că așa ar fi fost mai sigur să găsești și mâncare și chiar și viața ți-ar fi fost mult mai simplă și mai lipsită de atâtea griji ca în rolul de om de fiecare zi. Nu tu pâine, nu tu dero, nu tu săpun, hârtie igienică, ouă, făină, zahăr, când tu veniseși să scoți banii să achiți și să bagi produsele în plase și să pleci. Planuri schimbate, bagi și scoți altceva, clar, ajungi acasă, mergi în beci, numeri 3-4 cartofi, rupi curpenul aproape înmugurit la loc în întunericul propice, cald dinăuntru, mă rog, mult mai cald ca minusul de-afară chiar dacă în mai puțin de o lună vin Paștile. Ieși din beci cu respectivii cartofi în număr nu mai mare decât cel menționat întrucăt va fi o luptă de anduranță și până or mai apărea prin piață de la țărani, sau la tine în grădină, o-hooo, mai e de tras o grămadă. Mai ai și de săpat, mâncat bine, or dacă resursele se cam reduc la ce ai în casă, că din magazine prinzi să iei doar gumă de mestecat, trebuie să gestionezi mai bine situația și dacă trebuie, să iei în calcul chiar și reducerea consumului, per cantitate porție și chiar și număr de mese peste zi. Noroc că ierburi ai mai adunat, mai ai cozi de cireșe, coji de nuci, ceva flori uscate și păstrate bine în pungi de hârtie, pui mereu de ceai, hidratarea face bine, ține și de foame și spală bine și rinichii, uite-așa trece și ziua, post, rugăciune, să fim mai buni, fie ca#, de-astea, cumva-cumva nu ne-om trezi toți morți a doua zi, trebuie păstrată speranța, vin Paștile, viața, odată cu primăvara și natura trebuie să renască, așa că să fim optimiști, responsabili și legali în toate acțiunile noastre, restrângerea activităților inutile și periculoase în stare de risc de contaminare e prostie curată, inconștiență și nu e cazul să murim, sau să împrăștiem moartea că n-avem ce face. Sharing it is caring, dar nu lucrurile rele, poze, gesturi și acțiuni de bun augur, da, din tot sufletul încurajez, dar asta nu, ți se spune să stai acasă, să nu mall, să nu grătare, să nu film, să nu fii în aglomerații pentru a evita contaminarea în masă inutilă și tu te opui? Deci, avem ceaiuri, niște miere, c-ai făcut provizii din toamnă, făină și mălai mai îs c-ai adus de la țară, pui și coci pite și mai faci o mămăligă, ai fasole, pui și tragi o iahnie, o fasole scăzută, sau frecată, mămăliga caldă, sau rece, după poftă, ține bine de foame. Și de cald. Nu mai trebuie să faci focul. Numai dacă aerisești prea mult după, sau spre noapte coboară pe minus în termometru, atunci da. Puii-ți ouă mereu, post-nepost, nu-i bai dacă lângă un ceai cu niște cartofi prăjiți, copți, fierți adaugi și 2-3 ochiuri, sau ouă fierte la micul-dejun, nu? În plus, nu e păcat ce bagi, ci mai curând ce scoți pe gură, adică emiți, vorbești, că ce zici, cam aia gândești și atunci sufletul ți-e nu tocmai curat de intenție când ai zis ceva mai nelalocul lui. Nu contează că e general, sau l-ai direcționat spre cineva anume, dar cu atât mai mult dacă.
Lângă astea mai ai și ceva fructe, mere lângă cartofii depozitați în beci asta-toamnă, s-au cam cheflit ei un pic, dar chiar și așa mai uscați, mai secați de seva lor de prospețime, gustul și aroma de fructe autentice li s-a păstrat, nu-s mingi de handbal tari ca piatra de-ți rupi dinții când muști din ele, cum sunt cele injectate cu tot felul de substanțe că să pară doar că-s așa și pe dincolo, dar sunt văduvite de ce ar trebui să primeze, aroma și gust, proprietăți benefice. Restul mai prinzi și de la magazin, că nu s-or fi terminat toate produsele de mâncat peste tot, nu?
Hai, capul sus și Doamne-ajută!
Articolul participă la Spring Superblog 2020.

joi, 19 martie 2020

Evoluție

Tedi mi-a fost coleg bun de școală o bună perioadă. După ce se transferase printr-a cincea în sudul țării, acolo unde tatăl primise repartizare cu serviciul, ne-am reîntâlnit întâmplător la majoratul unui bun prieten al meu, unde el avusese să ajungă printr-o altă cunoștință comună a noastră, respectiv a mea, a gazdei sărbătorite și a lui, bineînțeles, fiind prieteni foarte buni încă de la grădiniță, odată cu evadarea din cartier și oraș spre viața de pe litoral unde se mutase cu ai lui la începutul gimnaziului, acela, Florin pe nume, fiind puntea de legătură a lui Tedi dintre cele două lumi, noi- școala din orașul cu toți cei rămași aici și el cu marea și noua sa lume unde trebuia să se readapteze și să crească omul pe care aveam ulterior să-l redescopăr în bună parte același, serios, metodic, pentru că sinfonia vieții poartă drumurile pelerinilor pe cărări neștiute dinainte, dar flacăra inimilor acestora-i animă să regăsească sentimentul familiar al lui acasă oriunde pașii vieții-i vor fi purtând. Până aveam să ne revedem o vară mai târziu odată cu examenele de admitere la facultăți, îi plăcuse și marea, devenise în mare parte omul care decisese nu doar ca urmare a revederii din iarna precedentă la majoratul colegului nostru comun, că vrea să devină inginer și că școală mai faină, în oraș mai frumos, bine poziționat și strategic legat de amintirile comune cu ale noastre, foștii lui colegi, prietenii lui o viață, altul ca Brașovul nu-i, așa că, dacă la înscrieri nu ne-am nimerit, apoi după examinări și la afișarea rezultatelor, după fericita descoperire că am fost admiși și deci am reușit amândoi, am ieșit seara în oraș să celebrăm victoria noastră, a timpului reîndreptățit de decizia adulților din noi să reînnoade firul surfilat al amintirilor comune de acel transfer decis de șefii părintelui lui Tedi, pe când noi aveam doar 10 ani. Cu Tedi în cămin, prins într-o grupă paralelă cu cea în care fusesem repartizat, aveam să ne vedem la cursurile comune tuturor grupelor pentru disciplinele principale, în rest dezvoltarea noilor amiciții și prietenii cu restul colegilor nou-veniți în viețile noastre de prin toate colțurile țării a lăsat loc și dezvoltării individuale prin oportunitatea ferestrelor ivite de-a lungul orarului ce ne acoperea zilele săptămânilor de cursuri. Și așa, până să începem stagiul de practică în fabrici și uzine, universitatea a fost gazda deselor târguri de joburi unde cu precădere tinerii erau cei cărora acestea se adresau, dată fiind plaja de posturi ce necesitau cunoștințe adecvate preocupărilor și intereselor celor mai tineri, indiferent dacă aceștia erau sau nu studenți, dacă erau absolvenți calificați de liceu cu profil tehnic sau vocațional, li se potriveau mănușă. Așa de pildă, ca viitor inginer, responsabil de un anume produs, unitate, secție, hală de producție, așa cum de pildă se merge în mare pe scara evoluției pas-cu-pas în carieră după absolvirea facultății, orientarea și spiritul antreprenorial se vine la pachet cu o imaginație și o emfază care face din curajul și spiritul aventurier al unui visător, cel mai profund încrezător în sine că mintea și calculele-i pot transforma ideea în rezultat scontat, așteptarea în concretețe, năzuința în victorie, bucurie, sărbătoare. Tedi avea de când eram noi mici o sclipire de mic geniu în devenire, apoi aerul mai cald, ba mai uscat de căldura plajelor, când mai umed de la vânturile ce produceau valurile mari pe marea, care altfel era buna camaradă a tuturor celor ce-i umpleau ca rezidenți listele de locuitori de la primăria Tomisului, îi căliseră când la rece, ba la cald și firea și trupu-i mai firav de la născare. Mai slăbuț ca cel pe care mi l-aș fi imaginat înainte de a-l fi reîntâlnit la majoratul de dinaintea absolvirii liceului, începuse facultatea cu o aprigă dorință de evoluție personală, din care parcă, pe măsura trecerii timpului să aibă cum și mai ales, din ce, de unde să-și redea sieși moderarea unui tempo crescut ca să adune la început de carieră un capital pentru un confort moral și abia apoi material. Gând la gând cu bucurie am putea spune, el și viitoarea sa soție se cunoșteau pe atunci, când el primise prin niște flyere găsite în cameră chemarea la studii de piață, job de cercetare, sondare publică, mobilitate, timp liber, răbdare, pix, formulare, mape, cunoștințe noi, tineret, cine știe, poate aleasa? Cam așa s-ar fi sintetizat textul ce-l anunța pe Tedi după ce călcase micile bucăți de hărtie cu niște semne de exclamare, care după ce-a mers din aproape-n aproape cu programarea succesului său dintr-o astfel de activitate pe care se vede treaba că se vedea deja făcând-o și-a zis doar Perfect! A sunat chiar atunci seara contactul înscris pe flyer și a cerut să înceapă activitatea a doua zi dimineață. Oraru-i permitea, în plus cand m-a sunat chiar atunci să-mi zică despre asta, i-am spus că poate oricând să ia cursurile din notițele mele pentru sesiune, sau parțiale anunțate înaintea sesiunii oficiale propriu-zise. Pe când Tedi sonda potențialii consumatori ai unor produse din diverse ramuri de producție destinate consumului uman, de la conserve, pateuri, produse de curățenie a casei, etc- Anda avea sa-i cadă-n plasă chiar în prima zi. Avea omul datele ei, o tânără care studia în ultimul an de liceu, profil cu program sportiv, clasa atletism, înaltă, bine legată, atletă de cursă lungă și-a zis-o chiar el. Prelucrarea datelor celor intervievați pe stradă se făcea la biroul unde emitenții acelor flyere urma să invite persoanele ale căror fișe completate și de Tedi corespundeau unui profil cel puțin potențial utilizator de astfel de produse pe care clientul, firma de respective produse din gama amintită, considera oportun. Așa se face că din sute de fișe pe care Tedi le-a dus in 3 zile cât i s-a spus că trebuie să fie dispus că colinde orașul în căutarea unor oameni dispuși să participe la o sesiune de interviu colectiv pe tema anunțată, răsplata fiind bani, sau echivalentul acestora în vouchere de produse pe seama cărora sesiunile de comunicări se bazau, fie cadouri promoționale eco cu sigla respectivului sponsor ce solicitase sondarea pieței.Bobby Hero Regular, Anti-theft backpack Anda a făcut parte din primul grup de oameni chemați la interviu, voucherele sau banii promiși ca retribuție pentru timpul lor a fost baza invitației pe care i-o făcea ulterior lui Tedi, de cum se pregăteau să iasă în grup de la sesiunea respectivă de interviu. Din curs a trebuit să iasă Tedi, care când a văzut de la cine primește apel, se gândea la o măgărie prin care sondorul ar fi nedreptățit grupul Andei și aceasta i-ar fi reproșat-o acum, dar când vocea fermă a ei doar l-a salutat și i-a cerut Hai la un suc, am luat banii de la interviul unde m-ai trimis odată ce mi-ai completat fișa aceea alaltăieri, așa că sunt și banii tăi, e firesc să-i împărțim! Am lăsat voucherul, sau pixul și agenda promoțională pentru că mi-e drag să te revăd. Propun sucul, ce zici, eu sunt aproape de zona aulei, tu doar cobori de pe colină și ne vedem la aulă, bine? Nu vă mai spun care a fost răspunsul lui, că acum familia pe care ei și-au construit-o ulterior numără azi 5 persoane, nu doar 2, ca la început.
Cert este doar că, dacă i-ai fi privit din spate și ambii ar fi avut capul acoperit nu ți-ai fi nimerit supoziția bazată strict pe alura lor. De te-ai fi apropiat mai mult și ai fi focalizat mai atent, ai fi descoperit că presupunerile tale sunt chiar pe dos revelate de o evidență care nu i-a deranjat pe absolut niciunul dintre ei. Nici pe ea, obișnuită de mică cu tot felul de apelative date fiind constituția și precăderea pentru activitățile tipice mai curând băieților decât fetelor, nici pe el, care era doar răsfățat de o prezumție și se simțea ca un motan adulat de pisica pe care o cucerise la capătul doar câtorva mieuneli, nicidecum dovezi de cotoi adevărat care sare la gâtul altui pisoi mai arătos și mare. Nu-l deranja părerile oamenilor care ar fi spus până să-i vadă din față, mână în mână, că ea e el și el de fapt ea. Sau, ca să nu sune nicicum în vreun fel de pierdere a vreunui merit de niciuna dintre părți, că în locul în care cineva s-ar fi așteptat să dea de un el a dat de ea și viceversa. Niște păreri, atât avea el de spus, dacă i se cerea exprimarea vreunui punct de vedere, altfel, oricine e liber să creadă și spună orice, el știe și cine și ce e, ce face, pe cine iubește și asta contează cu adevărat, restul e ceva peste care poate trece ușor și cu vederea și nu numai. Pentru că ce nu importă, nu există și dacă nu există, nu-ți încarci mintea cu preocupări în van, așa că reîmprospătând spațiul de memorare ești ancorat mereu în ceea ce contează. Firește tu filtrezi. Și asta e important, pentru că vorba regelui Hagi, ai, n-ai mingea tu dai la poartă! Completarea vine de la mine: cu un singur gând, acela să marchezi, să înscrii, să bagi mingea în poartă, să ți se vadă numele scris pe tabela uriașă de marcaj a stadionului. Să știe toată lumea adunată pe stadion și nu numai, cine ești și ce poți tu.
Tedi a putut să realizeze planul care i se strecura involuntar cumva în gând, dar vădea doar o puternică încredere în sine și o autocunoaștere capitală a întregului set de posibilități de exprimare, așa încât poate și acum, la fel cum putea la capătul primei seri când au ieșit împreună, el cu Anda, spune că știa de atunci că ea va fi a lui pereche de viață și că drumul lui profesional avea să se folosească de micul excurs în lumea sondajelor de opinie pe segmentul marketing doar ca să adune suportul și căldura partenerului temeinic de drum. Autenticitatea nu se premiază de către terți, e darul pe care cei doi și-l conferă reciproc, de aceea cupele și medaliile adunate de Anda la care concursurile la care mami a participat l-a ajutat pe tati să facă din imaginea ei o Xenă adevărată, uitând de timpul și așa puțin pe care l-a avut forțat de împrejurări la dispoziție și axându-se pe dezvoltarea aptitudinilor de părinte și tot ce presupune faptul că atunci când mama nu e acasă, tata trebuie să fie tot ce era mama.Rini women colour t- shirt Nu prin câte cupe, medalii și echipamente sportive, tricouri, șepci, încălțăminte a primit și adus acasă, că nu doar astea pot defini un om, ci mai ales prin lipsa lor, omul simplu care este mereu gata de orice sacrificiu să schimbe lumea în mijlocul căreia i se integrează, mereu în mai bine. Pentru ca cei mici să nu simtă lipsa mamei, pe măsură ce s-a apropiat și ea de 30 ani și a lăsat-o mai ușor cu cariera sportivă activă, concursuri și cupe, a rămas mai mult acasă, devotată familiei și noilor pui care au apărut de la sine înțeles. Fidelă aceluiași deziderat de viață pe care l-a îmbrățișat dintotdeauna că prin activitate și mișcare, corpul poate să-și mențină și dezvolte sănătatea și orice alte capacități de exprimare, pune pe seama experienței de viață adunate-n clipele în care maternitatea și-a consacrat-o mai cum și-ar fi dorit-o dintotdeauna, adică total, puilor ei, nu chiar ca-n cazul primei sarcini, unde fiul lor cel mare Victor a fost pe ici-colo văduvit de laptele sânilor ei și de restul atenției și grijii cu care delicatețea ei de mamă ce-și îngrijește primul născut și-ar fi făcut loc în programul ei, când pe atunci, în plină activitate sportivă, apogeul carierei chiar, a fost nevoită să mai participe și la importante evenimente sportive pentru care se pregătise deja, lipsind pe ici-colo un timp de langă el primo al lor. Nicio problemă, a fost tata cu Victor, a băut copilul lapte praf, tata acoperea ambientul casei lor cu muzică clasică dată la un volum apreciabil din exterior prin cuvinte diverse, funcție de vecinul care-și da cu părerea. Pe atunci, când Tedi era la începutul carierei inginerești, nu-și aveau propria lor casă ca acum, locuiau la bloc, etaj intermediar, scară unde media locatarilor se învârtea undeva între 58-80& ani, era firesc ca ei, fiind tineri și cu copil mic să fie puțin altfel, așa că atunci când se trezea dimineața, era vorbit deja la serviciu, se știa că trebuie el soț și tată să rămână acasă cu copilul să aibă grijă de casă și tot, soția e sportivă și a plecat să aducă medalii și cupe la concurs, muzica începea instantaneu, dar ce e cel mai important, e că anticipa trezirea copilului, cu aferentul scâncet matinal, cauzat de necesitatea schimbării scutecului, devenit prea lipicios, colorat și mirositor. Și uite-așa, Victor a crescut frumos și muzica clasică i-a dezvoltat o sensibilitate aparte și o deschidere mai amplă a lui către frumos și artistic, pur și autentic, așa încât a învățat să scrie și să citească înainte să fi început școala. Acum că e-ntr-a doua are mari planuri cu firma pe care vrea s-o deschidă, dar nu are timpul necesar pentru ideile novatoare ce-i asaltează mereu somnul devenit nu foarte odihnitor până nu se transformă visul în concretețe, așa că de la 8 la 18 ani e cale imposibil de admis pentru el de lungă ca să mai aștepte, așa că are în plan să trateze o discuție ca-ntre bărbați deseară cu tatăl Tedi pentru a-i face o propunere WOW: Tată drag, ai șansa să-ți îndeplinești și tu din așteptările care mereu te-au invadat, cum să fii mereu mai bun, mereu pe alte planuri, fronturi, de-astea! Am idei, nu am vârsta necesară, nici capitalul pentru a-mi transforma visul în realitatea de care voi fi pregătit mai mult de 100% la timpul când voi fi devenit major să mă și ocup. Dar până atunci, iată propunerea mea: investește tu banii în ideea mea, eu ți-o trasez ca pe o activitate cu etape de care, dacă apare ceva nou față de care am comunicat deja, te voi anunța, tu tot ce ai de făcut e să mă asculți și să urmezi indicațiile mele ca și cum tu ai fi eu, asta pentru că eu nu am cadrul legal eocamdată să mă ocup de afacerea mea. Ce zici, te bagi, e Wow cât să fii tu rampa mea de mai târziu, iar ideea mea, altă rampișoară pentru tine cel de acum? Și-uite-așa i-a luat-o înainte Victor, el primo al lor, chiar lui, în planurile de deschidere a propriei afaceri. A deschis-o prin concept fiul, a semnat și s-a ocupat de ea pentru binele tuturor, în numele fiului, tatăl și uite-așa, la majorat afacerea trece din mâna tatălui în posesia și grija 100% ale fiului. Până atunci să le urăm succes în noua lor etapă a vieții lor, cel mare are de format caracterul în școala interacțiunii cu profesorii și colegii pentru a i se cizela și întări spiritul și flerul interacțiunilor pentru a-i servi ulterior în tact afaceristic, tatăl a depășit faza zbaterilor de a întreprinde, are acum datoria de a-i fi dus la un punct în care afacerea deschisă la rugămintea, în numele și strict în avantajul fiului său cel mare, iar pentru a nu dezamăgi niciun fel de așteptări e cazul să fie doar ochi și urechi, mama pregătește tinere talente pentru noua generație de sportivi. Toate cele ce sunt azi realitate au originea într-o  întâlnire inopinantă, sondaje de piață retribuite cu produse promoționale. Frumoasă evoluție, nu credeți chiar că e Wow? Azi e un mâine chemat să se arate fructuos!
Articolul participă la SuperBlog 2020.

miercuri, 18 martie 2020

Drumuri bune s-aveți!

Existența mea e una cum dă soarta să fie. De la o oră la alta, plânge sau chiar numărul 1 de la toaletă mă udă toată, atunci când nu mai are altă soluție cerul, no, ce să facă și el, nu?! Ba mă uscă precum o rufă, sau un gât de hoț dintr-o tumultuoasă Franță a începuturilor legiunii ce se remarcă cu tot cu purtătorul său prin misiunile nord-africane, de-mi vine să m-ascund sub un acoperiș deasupră-mi, nu de alta dar să nu mi se ducă nuanța culorii de bază, care e originală, vă asigur. Sau ca o piesă turnată la cald, forjă, alegeți voi materialul, simt cum mi se scurge toată vlaga din mine așteptându-l pe dumnealui să-mi deschidă ușa și să-și ocupe locul destinat celui care-mi ține și frâiele și alege destinația odată ce-a băgat cheia-n contact și m-a pornit. Era să zic, stârnit, dar veți înțelege voi mai târziu și de ce. Al meu proprietar, bată-l norocul, că neiubit pot doar să-mi dau cu părerea că poate incă mai e, altă scuză nu aș vedea, se poartă cu mine, frustrat fiind pe eșecurile sale în materie de romantism și legături sentimentale care să-i facă lui și maică-sii cu precădere pe plac, că atâta-l mai tot sfădește seara când mă parchează-n fața casei când revenim ba de la serviciu, ba din deplasările unde are omul treabă, că m-ar durea urechile, dacă aș avea. Dar cum n-am receptaculi sonori, că deh, tabla cu motor doar duce și aduce, îndeplinește doar o funcție utilitară, nu și simte, deși câte nu mi-au auzit habitatul limitat, romane în serie, foileton aș putea scrie și vă garantez c-ar fi best selluri de la prima ediție și-apoi publicul ar cere, că avid la drame personale sentimentale gustul omenirii mereu a fost deschis la noutatea numelor înscrise în dreptul autorului din mențiunea obligatorie de pe coperte. Și și-a tot zis omul meu care mă conduce peste tot prin țară, ba că e netot, că e nebun, că e necizelat, nu și-a iertat vreo clipă autoreproșul caracterial de care, între noi fie vorba, nici n-a dat vreo clipă senzația c-ar dori să și vrea a-l remodela pentru ca incidența atâtor procese de conștiință să-mi cruțe interiorul. Asta pentru că v-am spus, urechi n-am, că de-aș avea nu doar ele, ci și capul care le-ar deține m-ar durea și-ar fi la terapie intensivă, orice alt scenariu de tratament în regim ambulator neintrând în cărți pentru o revenire la normal, oricât de optimist ar fi să gândim. Dar nu ne e nouă tipic mașinilor să gândim, dar oricât de pe dinafară ar fi chiar ei, proprietarii noștri la treaba asta cu gânditul, deși lor prin natura firii le este, ce să facem, ne mai transformăm și noi peste noapte și cumva, în lipsa organelor de simț emițătoare de informație mai ușor de înțeles pentru bieții de ei cârmuitori de volane și mânere de cutii de viteze, clapete de semnalizare, să nu spunem că n-am încercat aducerea pe linia de plutire a șoferilor noștri. Repet, deși asta nu intră în fișa postului, noi ca spirite feminine ce suntem prin născare, ocrotim nu doar drumurile pe care le fac la bordul nostru, ci și după ce ne-au trântit ușile pentru că drumurile au luat sfârșit pentru ziua respectivă și ne închid fie de la butonul telecomandă al cheii, fie ca pe ușa de la imobilul de domiciuliu, că deh, nu toate avem an recent de producție, apropiat de data din calendarul curent. Și cu grija oblojim, batem la cap, dar nu turuim, ci-i păstrăm printr-o tacită complicitate cu mama șoferului care pe cât eram parcată în curte, mă cosmetiza frumos, în oglinda retractabilă din plafon talismanul cu Arsenie Boca pentru siguranță și protecție dincolo de puterea de percepție a gândirii, așa-s mamele, ce să le faci, pentru ele, banditul care le-a împuns cu picioarele pe finalul perioadei de graviditate le-a scos peri albi mereu, nu doar atunci când bebeluș fiind trebuia mereu supravegheat să nu cadă să se lovească, ori să tragă după el totul, să nu se accidenteze, ardă, să nu cadă periculos, tot puiul mamei a rămas deși pasa cu făcutul zilelor fripte nu a-ncetat vreo clipă să fie actualitate curentă. Nu mai cade, nu mai pică, dar nici om împlinit nu e, așa că ea, mama, cum să nu fie ea îngrijorată de perspectiva gri în care șoferul meu își continuă viața, fără a concretiza ceva. Ceva care s-o bucure și pe ea, să-i dea o nouă calitate, de bunică, de reinventare a simțămintelor materne pentru cel mic al puiului ei, care între timp s-a făcut mare și a contribuit și el la facerea altui pui de om. Și toate astea se pot foarte simplu, în opinia mamei și a mea, că na, sunt mașină, nu mașin, ca să fiu rece și mai ușor să accept amânarea sau admiterea momentană a unui eșec perpetuat al șoferului meu în ceea ce privește interacțiunea fructuoasă a lui cu o parteneră de care să putem spune, eu și mama lui că da, în sfârșit avem și noi speranțe, că ea va avea grijă, schimba, hrăni bebelușul, în timp ce mie-mi va reveni sarcina de a-i plimba pe proaspeții părinți în concedii și excursii de relaxare, cât e lumea de mare. Și cu suport de biciclete  prins pe exteriorul plafonului, cârligul din spatele mașinii unde așa cum m-a achiziționat de la ultima mea proprietară (dacă stau bine să mă gândesc, doar a doua, prietena ei cea mai bună pasându-mă ei atunci când începuse concediul de maternitate și atunci nedorind a se mai expune riscurilor șofatului i-a vândut-o ei, iar aceasta din urmă primind altă surpriză de la iubitul ei, nouă, caroserie și mai mică, m-a pus online la vânzare și mnealui hop și el la test, probă, gată, una-două a bătut palma și m-a făcut a lui) tronează încă o deviză nostimă care a făcut-o pe mama lui să râdă (o femeie cu pantalonii pe vine, devoalând una din fese, lângă care mesajul Kiss my ass! scris cu roșu, pesemne el fiind cel care i-a stârnit mamei zâmbetul. Bicicletele deasupra, muntele destinația și noua mea surată responsabilă cu cizelarea șoferului ce deocamdată se lasă așteptată, să sperăm că nu prea mult timp de-acum înainte. Eh, până la urmă, visarea nu e interzisă, iar realitatea pe care ea o conturează poate fi, dincolo de a fi pur și doar ipotetică, chiar una palpabilă și nu foarte îndepărtată, dacă ne dăm puțin interesul, nu sunteți de acord cu mine. Mama Lili mi-a spălat adineauri întreaga caroserie, ne pregătim cu șoferul să trecem inspecția tehnică, cum îmbulzeala drumurilor cere din timp o programare, ea s-a făcut, dar tot cum timpul nu stă o clipă în loc, se apropie și ziua cea mare și odată cu ea, pesemne că de la primăvară, altă vină n-am cui o atribui, căscat mai mare ca omul ăsta care trebuie să se ocupe de mine, n-am văzut, că în loc să fie și punctual, noroc cu notificările că l-au trezit din uitare, că era cât pe-aci să pierdem programarea. Dar ce să vedeți voi odată ajunși la service, așteptăm la coadă, se face timpul, ne vine rândul, mă suie mecanicul pe lift, mă saltă, testează tot ce și cum, ne dă unda verde, dar până atunci, mnealui se vede treaba c-a uitat de mine și din ce-mi dau seama și-a făcut timpul mai ușor suportabil interacționând cu o tanti care urma la câteva mașini distanță de noi, să facă aceleași proceduri ca și noi. Numai bine că omul, cu altă stare de spirit decât una de-ți repugnă ție ca mașină și nu ființă să-l ai în vizor, mă scoate din curtea service-ului și mă duce și mă face frumoasă la loc în oraș, nu tradițional cu cârpa și ligheanul ca mama lui, ci cu spumă și jet de apă, nu știu pentru ce, dar constat ulterior că omul vrea să impresioneze, deocamdată prin ce are, să sperăm că lucrează un pic și la cum e, că practic la interacționat cu semenii asta dă consistență unei relații, din câte-mi pot da eu seama. Câtă intuiție pe capul meu, de ziceți că-s fiica lui Nostradamus, David Coperfield, sau mai cărui om cu puteri din astea de anticipat o realitate ce încă nu și-a arătat mugurii intenției! Al meu Nicolae, Nick sau Nae printre cunoscuții săi obișnuiți a făcut impresie bună camaradei sale de ocazie, că până atunci nu știu să o fi reperat pe camera cu care dumnealui m-a dotat, că cică e bine odată parcată să poata înregistra orice fel de detaliu semnificativ ce poate atenta la siguranța caroseriei mele, pesemne dânsul o fi vrut discreție până ca lucrurile să se așeze și să iasă la liman, sau rampă ulterior când se poate vorbi despre ceva anume c-ar fi între ei, nu așa pasager. Smart decision, cum ar zice-o britanicii sau americanii, ideea e că sunt chiar bine, lucrurile așa cum ne-au surprins pe mine și mama lui deopotrivă, ca-n reclama aia cu sucul, nu mai trebuie prea mult să mai așteptăm ca tinerii să se cunoască pentru că s-au chiar bine cunoscut deja, când prezentările s-au făcut pe seară în familia lui, exclamația domnului, tatăl lui Nicolae, chiar s-a potrivit în context: Ura, o s-avem un nepoțel!
Pe repede înainte, sau cam încâlcit felul lui de a fi, ar putea spune alții de pe margine, ideea e că rochia de mireasă i-a venit chiar bine, pozele-au ieșit bestial, nici n-ai fi zis că mireasa mai are un pic și devine și mamă, cu toții au petrecut frumos, chiar ca-n basme, ce să zic, am primit din partea soacrei mari un vot de veto, o susținere necondiționată de parcă m-ar fi iubit ca pe sora mai mică a lui Nicușor al ei, nici în ruptul capului n-a putut admite ca mireasa să n-aiba tatuajul pe mașina mirelui, nicicum. Acolo rămâne, s-a înteles?!
Luna de miere parcă tot eu am prezis-o în caz că veți dori să uitați să-mi păstrați dreptul la intuiția care mi-a străbătut bordul, volanul, cutia de viteze și a încheiat cu carligul și tatuajul aparte despre care v-am pomenit, viitorii părinți, însurățeii m-au plimbat frumos, calmi, mereu zâmbitori, fericiți pe bune, neofuscați sau frustrați de neajunsuri cotidiene, de vis, ce mai! Munte, biciclete purtate pe Valea Prahovei în suportul lor special pentru biciclete, scutul de motor Vw protejeze ce-i sub capotă pe serpentine, urcușuri și coborâri cam abrupte la distanțe mai mari și să nu știrbească din bucuria lunii de miere, că de-aia e de miere, vorba prietenului său, că după ce vine bebelul gata mierea, vin scutecele și schimbatul lor la timp, adesea schimbă gustul zilelor. Acum să fie totul roz, c-apoi viața schimbă aroma pe alta mai de zi cu zi, nu?
Hai, să nu mai devoalăm chiar tot, să-i lăsăm pe însurăței să-și construiască propriul drum în decizii bine luate, cât despre mine, bine dotată pentru drum, voi face tot ce-mi stă-n puteri să fac deplasările familiei o escală în afara grijilor inerente ale cotidianului plin de farmec inevitabil, păi nu?

Articolul participă la Spring SuperBlog 2020.

joi, 12 martie 2020

tu bi or not tubi

Cred că ultima dată când anotimpurile au fost cum se și definesc, naturale, nu mixate, nu reduse, nu înnebunite de schimbările încălzirii globale, reducerii stratului de ozon necesar amortizării noxelor tot mai ridicate ca densitate a ritmului tot mai alert al unei vieți supra-industrializate, consumului tot mai mare a automobilelor din rațiunea mobilității de care depinde asigurarea și păstrarea unui job și prin el subzistența, despăduririle și defrișările masive, apariției tot mai acutizate și acoperind pe zi ce trece areale tot mai mari pe globul unde ghețarii din Antarctica se topesc și iarnă și vară a fenomenului deșertificării solului la care firește că factorii mai sus enumerați cheamă și efectele unei slabe irigări naturale a ploilor și ninsorilor care cad rar și insuficient pentru asigurarea unui aport suficient de apă în solul care altfel se adaptează cum poate, s-a întâmplat până să apară mileniul 3. Până acolo, sau de la eclipsa totală de soare din august 1999, an care aducea spre finele său altă anomalie pentru digitalizarea informației virusul 2k, iarna era frig și zăpadă, gerul Bobotezei și recuperarea crucii aruncate în lacuri, râuri, mare oferea norocosului recuperării ei la capătul unei curse în care pe bune oamenii-și riscau viața prin apariția hipotermiei, lauda și faima unei comunități din care făcea parte, precum și ocrotirea dincolo de sensul prim al obiectului pe care-l aducea din apă preotului care l-a aruncat cu prea mare râvnă de a descoperi spiritul sacrificial al păcătosului de rând. Dincolo de zicala  A-nnebunit lumea, lupul, America, Putin, sau altcineva, ideea e că schimbările se constată de atunci încoace, că vorba aia a mai trecut o generație de om prin timp. Plictiseala dacă se instala atunci se ducea în negura uitării crăpând în curte niște lemne, muncind de zor, sacrificând porcul de Crăciun, acum nici porci nu mai sunt c-a avut mustăciosul Dragnea grijă să poată fiul său să vândă 10000 de capete din ferma proprie pentru ca apoi românului de rând să i se pună lațul odată cu embargoul internațional impus și țării noastre din cauza pestei porcine  care circula prin Europa la vremea respectivă. Din plictiseală, sau nu, omul a făcut el o droaie de nereguli și până la urmă și-a găsit liniștea la mititica, unde poate lui i-o fi mai cald și mai bine ca altora, dar tot la răcoare se spune despre el c-a mers pentru ce a fost acuzat, anchetat, judecat și găsit vinovat. Azi nu doar puștimea, ci tinerii, că nu mai prea poți face diferența prea lesne între categoriile de vârstă, dau din plictiseală în plictiseală și nu mai salvează prințesa lui Super Mario de altădată, ci cu o cutie de pizza și un bax de cola alături, se lipesc cu cel puțin două puncte de sprijin în scaune gaming și-și dezvoltă rezistența treziei pentru viitoareale ture de noapte pentru vremea când s-or coace un pic mai bine și viața, grijile, consoarta, sau toți acești factori îi vor fi determinând să fie mai activi decât momentul actual când mănâncă, locuiesc și consumă fondurile mici din pensiile părinților. La început o punem pe seama basmului social cu e lumea tot mai rea, guvernanții inumani, profesorii din ce se mai găsește în țara de unde se pleacă la muncă în străinătate într-o veselie, că e greu de luat Bac-ul, o portiță ceva mai sigură, zice-se pentru găsirea unui job, mai bun e ajutorul de șomaj, că e lunar timp de o jumătate de an, dar din el nu poți să vrei prea multe, dacă nu faci nimic să fii acolo unde vrei, pentru ca să fie justificate orice fel de alte pretenții în afara celor pe care cu calm și răbdare cei ce te-au făcut și crescut încă ți le mai tolerează, cine știe până când, în așteptarea unor vremuri mai bune care să te includă, sau poate, dar pare ceva ușor utopic, nu cred să se mai fi redescoperit acel sâmbure de bun simț la prea mulți, după toate calculele probabilităților, undeva se gata resursele, părinții n-or trăi o veșnicie și mica lor pensie e și așa insuficientă mereu pentru necesitățile păstrării sănătății lor șubrezite în timpul în care se pregăteau să te aibă și de cum te-au avut până acum, deși timp destul a trecut, ce te-au învățat că e bine, frumos, dezirabil nu se prea vede la tine să fi prins rădăcini prea solide. N-or fi avut metode, mai stii?
Pe de altă parte, greul vieții duce sau induce o stare de a te victimiza, doar să justifici o impasibilitate care daca ți-o permiți prea mult, apoi colcăie și macină tot ce e viu în tine. Și deformează tot, nu doar lenea și caracterul lipsă, ci tot. Așa mai bine pui mâna, la figurat, că dacă o faci la propriu, fie ajungi lângă Dragnea, ce nu-i al tău așa și trebuie să rămână, departe de tine, furtul nu e agreat nicăieri în lume, la fel ca violul, căci Nu, înseamnă Nu, or, a violenta, a molesta, a hărțui sexual tot blamul și oprobiul social ți-l atragi și pedeapsa tot acolo duce. Unde e nu doar rece, dar cadrul nu-ți prea oferă șanse să te refaci ca om, dacă până atunci ai tot uitat de tine, de drumul și rostul tău pe lume și ai tot amânat că starea de parazit te-a ajutat să mai fi. Depresia poate fi o cauză, dar pentru ea există antidot dincolo de medicație o viață care să se reaprindă mai viu ca niciodată din interior spre realitatea de care mereu fugeai dinafară. Ba că e așa, ba că altfel, nu-ți găseai locul mai nicăieri, dar nici artist romantic care să contureze altă realitate susceptibilă a-i crea eului interior plăcerea și bucuria trăirii vieții mai mult în visare decât realmente om lângă om, pe stradă, acasă, la muncă sau în excursie, orice om nu Îi este frică, a trecut perioada, orice om are șansa lui, trenul lui, pe care-l prinde și dacă-și dă puțin interesul. Așa că, măi dragă tinere, lasă jocurile, telefoanele și realitatea configurată altfel decât de o artificialitate care nu te conține nicicum, realizează că jocul e doar joc când vrei să te relaxezi, nu o realitate de zi cu zi, chiar de e sau ți se pare greu să te reconfigurezi pe tine cel care vrei să fii, să poți, să vrei, să ai, începe cu o concentrare, nu musai detașare de lume și realitate unde simți că nu ți-ar fi locul. Mozart sau Vivaldi, sau oricare compozitor de muzică clasică, lasă manelele, lasă rock-ul, lasă lălăiala disco, tehno, dance și versurile, că n-ai tu pregătirea necesară să înțelegi cum e cu ele. Nu acum. 
Lasă instrumentele să vindece ce se mai poate, terapia face bine, lasă boxe Spacer să răsune moderat în camera ta și casa nu ți se va mai părea încorsetându-te pe deplin, dacă odată cu sinfonia muzicii alese îți pui în minte să fii cumva un protector al sănătății părinților tăi. Ajutându-le cumpărăturilor de care au nevoie, furnizării medicamentelor pe care le iau constant, fiindu-le sprijin în activitățile curente domestice, gătit, spălat, vei fi alt om, crede-mă. Deprinzi activități de care la timpul propriu chiar și ție le vei folosi pentru noua ta familie de mai târziu și-mi vei mulțumi că am avut răbdarea necesară să-ți amintesc toate astea. Viața e frumoasă și dacă știi să alegi și să urmezi inspirat ce simți că-ți face bine. Așa că relaxează-te pe muzica propusă și admite că vrei să fii alt om și mai târziu îmi vei mulțumi.

Articolul participă la Spring SuperBlog 2020.

miercuri, 11 martie 2020

Un jar aprinde focul și oala-l acoperă. Tu, atenție la farfurie, e fierbinte!


Dintotdeauna am fost curios să aflu dincolo de aparența imediată a lucrurilor ce se află dincolo de fațada lor cu care interacționăm cu ele, lucrurile atunci când le privim. Și, chiar mai mult decât atât, ce anume le face pe ele, tot lucrurile, să fie așa cum sunt, sau altfel spus, care sunt procedeele prin care lucrurile, așa cum le vedem privindu-le, trebuie mai întâi să treacă pentru a ajunge în final să vedem noi ceea ce vedem în ele. Am simțit mereu setea asta de cunoaștere pe care urma să mi-o tot saturez întrebând și riscând chiar să fiu o pacoste mică pentru adulții pe care în logica mea-i trăgeam de mânecă pe principiul voi ați ajuns mari, fiind mai întâi mic și necunoscător de de toate ca mine, dar depășind stadiul acesta, știți, altfel n-are nicio noimă ideea de creștere, dezvoltare, educare, nu? Dar până să fie vorba de o sete saturată, a fost un foc, iar cum orice foc se iscă și cu fum și mai ales cu jar, asta era ce mă definea pe mine, jarul, aflării micilor adevăruri care m-ar fi ajutat să-mi pun ordine în informațiile cu care urma să cresc și să trec evolutiv mai departe la alte stadii de cunoaștere mai amplă, unde, cum altfel, decât tot întrebând, firește, fiind curios, poți doar afla ce te frământă. Iar cum prima parte a vieții mi-am petrecut-o la bunici, am avut parte de camarazi de joacă și de explorare a lumii, de sfătoșenie remediată, cum s-a exprimat odată unchiul meu, fratele tatălui, iar la capitolul gătit și pregătirea meselor, bunica și uneori și bunicul mi-erau profesorii cei mai tari. Mai ceva ca savanții de la Sorbona, Oxford, Cambridge, Stanford. E, firește că e părerea mea, dar pentru că altă sursă de aflare a unor detalii probate nu aveți cum, bunii mei nemaifiind în viață deja de mai bine de 30 ani, rămâne doar să citiți mai departe ce și cum da jar-ul meu despre care v-am amintit peste cei care se mai întâmpla să-mi fie prin apropiere. Am prins taina gătitului de mic. Am fost preocupat de pe vremea când alții se jucau cu te miri ce în țărână de misterul transformării legumelor și a produselor din carne în preparate culinare delicioase. Nefiind o fire tocmai gurmandă, sau cu probleme asupra controlului cantității, când am servit ceva delicios și mi-a plăcut, am mai cerut puțin, nu musai tot pe cât a conținut respectiva porție, nu de grija balonării, sau apariției arderilor din piept, ci pentru că pofta vine și mâncând și-n plus arboram mereu interesul pentru regustarea respectivului preparat, tocmai pentru a-i fi elucidat acestuia tainele preparării, fără a fi cerut direct aceste informații legate de rețetar bucătarului. Bine, dar asta mai târziu. Inițial am făcut peri albi bunicilor cu întrebările mele care oricât de inocente la vârsta aceea de preșcolar ar putea fi ele interpretate de un adult în floarea vârstei, nu de niște oameni aflați la vârsta pensiei și relaxării exprimau o curiozitate, interesul fiind acela de explorare a lumii în detaliile cele mai bazale la vremea respectivă când vremurile fiind de așa natură încât copilăria însemna nu tabletă și jocuri, smart phone și mai știu eu ce nu foarte indicate în exces la această vârstă. Faptul că autenticitatea simplității și naturaleții interacțiunilor umane de atunci  m-au călit ancorându-mă într-o realitate de facto, mi-a dat mereu curajul care m-a crescut cu un imbold puternic păstrat interior cum că într-o zi am să pot schimba ceva și în mai bine lucrurile și activitățile din jurul meu, la timpul potrivit. Pot să vă spun și chiar că răspunsul primit la întrebarea de ce trebuie musai cartofii fierți sau prăjiți, copți, înabușiți pentru a fi și mâncați de către noi oamenii mi-a lăsat un gust care nu poate fi redus la Câh, dar nici prea departe de această remarcă nu se poate situa când îmi amintesc cum bunica a avut curajul să-mi curețe de coajă cartoful și să mi-l ofere spre degustare. 
No, s-apoi mi-a trecut pofta asta de curiozități pentru moment, încât nici morcovi rași pentru stimularea  și creșterea acuității vizuale, ori alte legume consumate crude, fără a fi suferit vreo preparare termică mă descurajau de la a mai fi eu, cel care așezat la masă ca orice om, ca un atlet pe culoarul său la startul unei curse, când aude pistolul starter, pleacă din block start în plin fuleu, să mai am aceeași poftă odată așezat la masă. Parcă acel Pe locuri, fiți gata, start! nu mi se mai părea la fel de firesc la masă fiind după experimentarea gustului aceluia de cartof crud. Dar deși culoarea și forma, structura în sine erau toate interesante, gustul m-a lăsat cu dezamăgirea păstrării aceluiași nivel crescut de interes pentru descoperirea lumii prin ramura ei ce ține de hrană și mai ales de cum transformi brutul în finit, plasele de la piață, sau coșul adus recent din grădină, de unde dis de dimineață ai fost să ajuți pe bunica să aducă ingredientele esențiale pentru mesele zilei în farfuria, sau bolul de ciorbă/ supă, tocaniță, friptură, tochitură, stufat, bulz, mai știu eu ce. 
Pe măsură ce am crescut, întrebările s-au mai rărit, înțelesesem deja că pe lângă să ai în ce sau cu ce mânca, trebuie în primul rând să știi să faci mâncare, un talent mai degrabă de a transforma dotarea materiei prime în produs finit cu gust, aromă, rafinament, căci se poate ca ingredientele să nu te ajute de fiecare dată din considerente obiective, nu le-ai putut procura de undeva de unde te aprovizionai în mod curent, sursa cu pricina a fost închisă pe știu eu ce motiv, n-ai știut, dar ai scos masa unde cineva știind că are invitați, te-a ofertat să vii să prepari și ai salvat seara oamenilor din măiestria ta. Nu din felul cum ai tocat legumele, nu cu ce brand al cuțitului tău general te afișezi de obicei, ci din toată experiența ta de viață, culinară, generală, de om, ființă vie, care trăiește, experimentează, împarte informația și pentru popularizare, dar și pentru învățare continuă și păstrarea unei școli înalte a tradiției valorilor ce se doresc păstrate peste ani și pentru cei mai tineri care vin din urmă, nu de cele mai multe ori cu preocupări de care se arată a fi interesați în primul rând cum am fost noi, să spunem, ci mai simpliste, or, a-ti prepara hrana e o datorie pe care viziunea mea despre lume și lucruri o cere, ca lucru obligatoriu și de bază oricărui adult. Nu contează că e bărbat, ori femeie, după cum nu contează nici că e deputat, senator, sau dă cu măturoiul pe stradă și așteaptă leafa mult și bine, nu, ai ca om datoria să poți fi în stare să-ți porți de grijă singur, cel puțin pregătindu-ți mâncarea cea de toate zilele, că nu e orișicare produs comestibil mereu doar cumpărat de-a gata din comerț, mai trebuie și preparat. Iar cum bucătăria nu e doar un loc, o încăpere, o cameră specială cu investiții mereu de modernizare a spațiului și destinației pe care o ocupă în cadrul unei locuințe, ci și o pasiune de și pentru o viață, deci se poate redenumi și bucătărit, că sună și chiar e mai frumos și plăcut urechii ca prea deplasatul bucătăreală, tot se apropie Paștile și tradiția culinară aferentă poporului nostru atunci înseamnă set de oale și alte vase culinare puse laolaltă cu ustensile de bucătărie adecvate serios la treabă, tăvi de cozonaci rumenind în cuptoare după ce au obosit bine condiția fizică pusă an de an tot mai greu la încercare pentru gospodinele ce se apropie, sunt, sau chiar au depășit vârsta bunilor mei la vremea când eu îi băteam la cap și e cazul să ne readucem aminte cum e să fii pios și recunoscător cerului pentru încă o nouă primăvară care a regăsit la masa unde se adună toți cei ai casei sănătoși și an de an mai mulți, iar mesele unite sunt pline cu bunătăți cum era și pe vremea când bunicii erau vioara întâi și tu doar o mică speranță a muzicii bucătăritului. Timpul a trecut, tu cunoști asta, dar sentimentul îl trăiești și experimentezi la adevărata lui valoare doar gândindu-te la bunii tăi și la cum s-au schimbat lucrurile, tu ești vioara, alții musafirii și restul e firesc, comunitate, bucurie și îmbrățișări nevăzute și de care ți-a fost dor de la Crăciunul trecut, dacă nu chiar mai demult.  Pentru toate celelalte, sărbătoarea și prilejul pregătirilor pentru festivitățile cuvenite înlănțuie sentimente, brațe, buze și căldura vine nu doar asudând când scoți cozonacii rumeniți din cuptor, sau când uiți sarmalele la foc mic pe soba din bucătăria de vară și treci să le mai urmărești evoluția pe tabela de marcaj, scuturând puțin oala în care le lași să se facă mai apoi, după ce s-au reașezat puțin și de la dansul lor înăuntru, sarmalele știi deja că s-au repoziționat și că unele poate și-au deschis foaia, precum ghioceii ochii de cum se face martie, sau alte flori petalele colorate multiform în restul timpului, dar nu deranjează asta, pentru că se pătrund mai rapid și fiind gata mai iute, se degustă primele. Ai și tu o scuză, dar nu spui la nimeni, bine?
Hai, noroc și la mai mare, să trăim voioși și sănătoși și să ne regăsim la fel de optimiști și la anul, să reînviem spiritul regăsirii autenticului în obiceiul adunării generațiilor la masa de Paști.
Doamne-ajută, tuturor!

Articolul participă la Spring SuperBlog 2020.

Hai la mare

Când Daniel Iordăchioaie cocheta cu notorietatea adusă de prim-planul divertismentului muzical românesc de final de ani 80 ai secolului t...