joi, 4 august 2016

Jurământ de rătăcire, premisa certei regăsiri

Prietenii sunt acei oameni care te-mbrățișează când îi dezamăgești. Și mai mult le pasă de tine, mai mult îți poartă grija,
fiindcă ei și știu, și simt că acea clipă în care i-ai dezamăgit pe ei e, de fapt, una de mare vulnerabilitate a ta.


Jurământ de rătăcire (Ana Barton, Herg Bennet, București, 2016) carte ce și-a primit botezul precum vasul trimis în misiune pe mare printr-o lansare la om într-o frumoasă zi de mijloc de aprilie, sâmbăta Floriilor mai exact adunând iubitori de carte și de frumos într-un loc în care devoțiunea pentru artă și creatorii ei face să fie mereu bineprimiți - Librăria Humanitas de la Cișmigiu fiind gazda potrivită a evenimentului artistic cu încărcătură emoțională aparte, este o carte nu doar interesantă și care se citește cu toate radarele la vedere atunci când terminând o pagină, interesul, curiozitatea și buna cooperare dintre aceste două manifestări ale voinței tale de cititor potrivesc timpul răsfoirii pentru continuarea lecturii fără pauză necesitată de orice factor disturbant pentru actul intimității lecturii. Cât timp o citești, povestea pe care o spune ea te-a prins dintru-nceput și te abandonează deloc golit de tine sau mai sărac în vreun fel plenar sau incompatibil cu ființarea după lectura romanului, ci mai recunoscător autoarei și inspirației sale tematice de a fi atingând o coardă sensibilă azi a întregii umanități, aceea de a privi omenirea ca o obligație, în care tacitul recurs la participarea fără exprimarea concretă a unui punct de vedere vădit opus celui care validează mimetica aruncare cu capul înainte fără a dori altceva decât a măsura nu o eficiență obținută metodic în cadrul unui joc în care cunoști regulile, dorești să fii prins în și deci Fie și ca cel mai bun să câștige!

Când prea demult deja se tot obișnuiește argumentarea unui atare mod de a se trăi printr-un insuficient de explicativ, Așa se face pentru că și el, ea, ei fac la fel, iar raportată la o situație similară din trecut nu se consemnează o stare de firesc, continuitate între atunci și acum pentru că între timp lucrurile se schimbă, oamenii poate că nu mai sunt aceiași pe care credeam că-i știm la un moment dat, sau învățămintele cu care am crescut cu toții ne schimbă cu timpul și ființa, nu doar modul de percepție și raportare la un lucru sau o situație aparte, dar poate chiar și convingeri mai adânci, așa stând lucrile prin urmare, romanul cu titlu ce stârnește și mai mult o curiozitate de lector pregătit să ia contact cu textul înainte de a cataloga, caracteriza, ori a se raporta critic la opera aici de față mobilizează înainte, în timpul și după actul lecturii sale. Ceea ce e remarcabil, nu doar pentru că tematic cartea atinge sensibilități profund firești și tipice omului, atemporal privit el ca specie și posibilități de exprimare și face din umorul reconfortant de pe toată întinderea narațiunii, cartea să se apropie mult de tiparul Amintirilor din  copilărie de Ion Creangă, dar și prin aceea că într-un generalizat Azi despre care se tot vorbește și se analizează situații în perspectiva uneori negativistă a unui regres al evoluției spiritualității umane pe fondul opus al unei tot mai determinate evoluții tehnologizate care pare a fi distrus sensul, ori poate doar simțul drămuirii, sau al raportării mai omenești, firești, raționale la tot ce-nseamnă viață și lume, conviețuire. Cartea aceasta, deși poate părea ușor descurajant înainte de a începe s-o citești când crezi c-ai prins firul semic al titlului, asta face, readuce prin firul ei epic omenia, omenescul firesc, simțământul într-o lume care există și azi ca mai mereu de când există viața în om. Om care poate iar să devină, dorindu-și din nou să vadă măcar cum era posibil altădată să fie Om și să purceadă doar la cea mai sinceră călătorie a vieții lui, trăind-o și fiind 100% acolo mereu pentru a decide, a alege, a simți și asuma pentru a putea ști ce e bucuria reușitei și a înțelege mai întâi cauzele producerii unor rezultate nedorite, pentru a durea efectele mai puțin și cauzele ce au dus la ele de identificat mereu pentru a nu mai fi reproduse în viitor în situații similare de acțiune. Și când tehnologia face azi din om un rebel sau pașnic roboțel care se limitează la a simți doar când pragul nevoilor strict trupești apasă butoanele de alarmă, nu și altfel, Jurâmântul pe care anunțatei rătăciri (în titlu) autoarea-l face la început, te transportă pe tine cititorul într-o lume din care lumea a cam încetat să mai intre, nemaiștiind acum prea multe nici despre cum a fost mai demult acolo, darămite să-și pună întrebări despre cum ar fi dacă o revenire, fie și temporară, de probă, să-i spunem, ar fi posibilă, care ar fi senzația încercată și dacă ea, cea din urmă ar atârna suficient de mult în a lăsa talerul spre răspunsul asumat de emitent. Sinestezia e forma orchestrării armonioase a simțurilor care prin ochii unei copilării care evoluează nu musai linear, cât ciclic, pentru că firul narativ alternează timpul când acțiunile redate în poveste se întâmplă, iar în acest sens captivant rămâne mereu înainte tot ce încă nu ai aflat, iar a mirosi, pipăi, gusta sunt la fel de importante ca și celelalte două rămase simțuri cărora contemporaneitatea poate prea tehnologizată le-a oferit poate prea gratuit o întâietate în tot ce determină alegeri, opțiuni, decizii când vine vorba despre esențialul viețuirii. Realitatea pe care o receptăm e bine să ne-o formăm nu doar auzind și văzând ca să credem, căci la fel de bine și mult prea ușor ce vezi sau auzi poate fi reprodus în ideea formării unei percepții atare, nerespectând realitatea factică, derularea tempo-spațială a evenimentelor, ci doar recurgând la manevrarea unor posibilități de exprimare, unelte și tehnici.

O carte care vorbește despre viață și despre moarte, despre alegeri asumate, despre copilărie ca despre vârsta de aur când înainte de formarea organelor de simț pentru maturizare, copilul mai purta semne de angelic în structura sa nepervertită prea mult, curiozitate satisfăcută prin testare și convingeri formate și corect pe baza experienței concrete, tactile, senzoriale, olfactive și nu doar audio-vizuale. Sinestezie, culoare, pictură, fotografie, artă în multidiversitatea formelor de expresie e ce oferă pe testate, nu doar propune romanul Anei Barton, Jurământ de rătăcire, o operă de artă recomandabilă cu precădere celor încă neatinși de flagelul maturității pentru a descoperi o cale de a încerca suprviețuirea sentimentului de autenticitate, chiar și dacă el nu s-a întrevăzut prea bine în drumul pașilor oricui, ceva din structura interioară, chiar nedefinit, îl poate recunoaște și chema ca să fie. Iar călătoria metamorfică pe care cartea aici de față o propune cititorilor asigură o panoramă de unde nu doar că te simți privilegiat că te regăsești situat, dar constați că n-ai ales rău absolut deloc, iar când decizia chiar ți-a aparținut, realmente înseamnă ceva pentru tine, pentru că ți-ai dat voie să simți, să fii acolo, sa decizi și să urmezi consecințe, fără a te retrage, a ignora, sau a te îndepărta de vreo realitate despre care ai putea să crezi că nu-ți place. Jurământul Anei Barton din carte, asumat și de tine ca cititor e un act intim care te reconfigurează cumva pe dinăuntru și te face irezistibil să mai dai înapoi regăsindu-te mai bine ca oricând înainte și acceptând că răspunsul găsit merită validat pentru a continua pașii pe același drum cu privirea demnă înainte. Și asta pentru că (citez din textul original):


Prietenii sunt acei oameni care te-mbrățișează când îi dezamăgești. Și mai mult le pasă de tine, mai mult îți poartă grija, fiindcă ei și știu, și simt că acea clipă în care i-ai dezamăgit pe ei e, de fapt, una de mare vulnerabilitate a ta.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

exprima-te liber!