vineri, 6 aprilie 2018

In cautarea linistii interioare

Auzisem despre o fetita care intre timp a crescut si doar problema pierderii bebelusului de care avea grija fusese aceea care-i manca sufletul, ajuns plin de fiere si venin. Intr-atat de mult adunase fata, care fusese de mica una dintre preferatele amicului meu bun despre care am sa va povestesc mai tarziu. El era unchiuletul ei, o crestinase, vazuse ce era de vazut, atunci, nu si mai tarziu, cand fata pesemne o fi cunoscut fiorii primei indragostiri pe cand altii inca nu stiu cum ii cheama nici cu buletinul in mana. Si de atunci, pentru ca era un peste mereu visator si cam rupt de realitate, cam oscila intre a fi fost mereu temerara in deciziile sale si urmarea trasei pe drumul ei in viata. Ce vreau sa spun e ca daca odata cu acei fiori despre care va aminteam adineauri, fata noastra, ma rog, a noastra, a omului care a facut-o, respectiv cumnatul amicului meu, care era fratele mamei fetei, pe care, apropo, o cheama Jana, pentru ca maica-si-i placuse-n tinerete de aplombul unor Jeanne d'arc, sau Jana Gheorghiu din presa romaneasca, ar fi mers pe aceeasi cale adoptand atitudinea lui mereu inainte, ar fi fost, dupa umila mea parere, una dintre  poate cele mai bune ale sale, cel putin pentru vremea respectiva. Se facea ca atunci cand descoperise dansul pentru ca-i placea mereu sa fie admirata, sa fie gratioasa, nu avea deloc probleme cu greutatea, exercitiile, repetitiile si colegialitatea propice disciplinarii adolescentei precoce care la 12 ani devenea tot mai autonoma fata de parintii ei, in masura in care se poate spune acest lucru, pentru ca stim ca si cand mor, oamenii batrani tot copiii unor alti parinti si mai batrani decat ei insisi sunt, reusind s-o educe in asa fel incat sa-i deschida copilei parghiile spre posibilitatile deschise de conturare a unui frumos destin. Doar ca 3 ani mai tarziu copila avea sa devina o alta, complet necunoscuta parintilor sai si implicit si unchiuletului ei iubit, fata de care avea acum nu doar gura inchisa pentru ca nu dorea sa stie toata lumea patima din sufletul ei, pe de alta parte si pentru ca nediscutand nici macar cu mama ei despre cum e sa fii deceptionata la o varsta cand partea cu importanta iubirii la inceput de coacere a omului invata anumite lectii dure pe care e bine sa poti fi detasat si atent sa le retii, nu cazut intr-o lacuna care te inghite cu totul si-ti rapeste dreptul la fericire pentru totdeauna pentru ca la un moment dat in viata ta ai cunoscut persoana nepotrivita tie. Sunt Mihai Macovei, om bun, cinstit, fost campion al Romaniei la box amator-tineret, am dat o buna perioada cu pumnul in saci si-n capete destule, prietenul meu e unchiuletul fetei, Daniel Tacu, la fel si el campion national. Ne reunim de mai bine de 4-5 ani, fiecare venind dupa ani buni de cand stabiliti o perioada cu viata si cu joburile, unii mai civili, altii cu joburi mai periculoase, uniforma si prestanta in afara granitelor tarii, la un bun prieten comun nu numai noua, in Spania, la Tenerife. 

Un fost coleg de cantonament in multele stagii de pregatire pentru loturile nationale este stabilit de 10 ani acolo si impreuna cu tatal sau, care facea comert cu amanuntul in anii '90 in tara, conduce o afacere frumoasa pe litoral. Au concesionat o plaja si terase, restaurante, plus tot ce mai poate exista pentru indestularea poftelor omenesti e administrat de baietii astia doi. Tata si fiu. Bine, tata, da, e bine zis, dar acum tata e fiul, ca tatal, intre timp e un bunic care se respecta si care se menajeaza, iar contractele mari trec prin semnatura lui Remus, Traian, bunicul sta acum deoparte si lasa fiului sa pregateasca nepotul pentru spiritul intreprinzator de mai tarziu. Suntem fiecare nu bine, foarte bine aparati de toti si toate, nu e prostie mai mare decat sa iti pui mintea sau puterea cu oameni care au carat pumni in saci, perne, pietre, nisip, capete si falci, ficati si burti cat poate nu ai apucat tu sa respiri. Alt aspect al protectiei voiam sa-l aduc in prim-plan aici: Remus Giurgea a reusit nu doar prin fizic, pumni sau experienta sa sportiva sa impuna respect, ci atitudinea, munca si devotamentul sau care i-au permis ca alaturi de tatal sau sa aiba afacerea lor, iar capitalul adunat investit pe termen mediu si lung a adus prosperitate si respect invederat. Jos palaria pentru baietii nostri. De asta va zic, ca si acum, cand il sunam la agapa noastra la Remus acasa, pe plaja din Tenerife, pe al nostru big boy din generatia de frumosi ani ai mijlocului anilor '90, un baiat de Bucuresti care a mancat mult greu si a strans in el suficiente sacrificii, incat dupa problemele din boxul romanesc si coruptia de la nivelul federatiei si finantarea disproportionata a pugilismului, in raport cu alte ramuri sportive in care desi nu se aducea performanta masurata in rezultate si medalii, plus prestigiu adus culorilor drapelului national bugetul acelor federatii era mai mare, Constantin Onofrei, cand intra dom' capitan in Stuttgart, in tricou mulat, nici aerul nu mai incape prin tocul usii. Nu e usa o problema, doar ca al nostru Titi a fost mereu mare si chiar nu e bine sa te pui cu el. Chiar daca acum, doar de vreo 7-8 ani a pus manusile-n cui, are si titlul de campion national al Germaniei si la profesionisti, omul are functie si biroul unde printre documente si cazuri, rapoarte, sedinte, mai are timp si de un antrenament-doua saptamanal, macar  de intretinere a unei forme, chiar nu e bine sa te pui cu el. Venisera o data, acum vreo 2 ani, cativa romanasi, ca ba coa', ce ma, ai mancat mult si nu-ti sta frez si mi ti i-a luat Titel mai ceva ca Piedone, de ne umflasem de ras. Ei, probabil de la lopata prinsesera gustul lui No pasa nada rostit fara accent si Costel chiar nu are timp sa vada prostia la rang de apreciere publica. A dus o viata in care munca si efortul, greutatile au fost depasite cu greu, iar a fi onest in fata lui inseamna sa-ti mai dea o sansa. La viata pe care sa ti-o lase intacta in trupul pe care se va opri sa nu-l manjeasca de nimic pentru ca vrea omul asta mare sa poata si dormi calculat noaptea pe perna lui acasa, cand ajunge. Cand suntem numai noi baietii adunati in concediu, venim frumos cu familiile, dar chiar si aici acasa la Remus, cu hotelurile, cu luxul si opulenta la care zona asta de Spania o are pentru ca turismul e foarte bine dezvoltat si asigura venituri frumoase operatorilor din domeniu, tot nu te poti simti ca la tine acasa. I mean, cum ar zice-o englezul, casa e spatiul acela unde nu doar ca ai acoperisul deasupra capului, pat, masa, televizor si alte utilitati pe care ti le doresti, dar mai ai si un sentiment aparte de siguranta care nu poate fi transpus in cuvinte. Doar ca din cand in cand face bine si o evadare si o perioada de concediu in care-ti duci familia departe, sotia la bronz natural, fiica si baiatul sa vada lumea, tu ramai aproape de povestile pe care le imparti cu fostii buni prieteni si camarazi de cantonamente si parteneri de sparing de pe vremuri. O, Doamne! Nu te bate nimeni la cap, Remus stie si cum sa faca bine contractele cu paza si protectia asa incat sa nu fie nimeni nici speriat ca nu stiu ce pui de rebel intra cu tiru-n tine, sau detoneaza te miri ce bomba improvizata cand ti-e lumea mai draga cand toata lumea e-n slip sa se arda la soare, dar nici sa fie deranjat de nu stiu ce blituri, sau paparazzi, sau interviuri propuse asa cu sulita VIP-urilor care nu intarzie sa-si faca aparitia si care chiar nu-si fac reclama unde se duc, caci sunt si ei oameni si vor sa apuce sa-si traiasca unele clipe departe de ochii, urechile si pixurile ziristilor. Eram anul trecut, ca acum imi amintesc bine noi 4 la o masa, Remus ni se alaturase, noua, eu Mihai, Dan si Costel cand alt preput de om, cu unghia-n gat si Adibas la inaintare la pasii ce-i avanta inconstient inspre masa noastra si cu o furie de bovina si-o dadea-n petec. Si Dan se ridica-i explica decent, calm omului ca nu-i e permis accesul inspre masa noastra pentru ca asa cere protocolul si nu vrem sa fim deranjati de la povestile noastre, iar sectorul acela nu sta in calea toaletei unde probabil ca el va fi vrut sa ajunga, la care prostul din te miri ce motiv, da sa ridice mana si urmarea fu fatala, ca Dan desi si-a jurat ca nu va mai lovi vreodata un om, cred ca s-a gandit mai mult la ring, caci a pus manusile in cui pentru o anume zi din vara lui '94 cand incepea World cup, Sua, iar I will always love you rasuna pe scena stadionului central din Washington unde in ceremonia de deschidere a competitiei supreme internationale de fotbal, regretata Whitney Houston facea din sound trackul lui Bodyguard o piesa cu o incarcatura emotionala deosebita indiferent de contextul in care se auzea. A trebuit sa se apere si si-a folosit uppercutul de stanga pentru care era si cunoscut si prostutul a plonjat si n-a mai ajuns nici la toaleta unde poate ca ar fi fost mai bine pentru el daca ar fi mers, inainte de a fi fost luat de ambulanta chemata sa-l resusciteze. Seagal, Van Damme si cateva domnisoare care le tineau companie aplaudau furtunos, dar Dan era cutremurat de fiorii ce-i traceau prin tot corpul. Inima-i bubuia de emotie si de foc, sira spinarii si picioarele transpirate brusc erau reci ca gheata. Retraise spaima autoinvinovatirii pericolului in care se regasise in acea noapte de vara cand intr-un mic oras din Brasov, Zarnesti, la Cupa Piatra Craiului, Dan incrucisase manusile cu un alt Dan, Vanaga, legitimat la CSM Optim Calarasi. Dan trecuse prin curtea clubului Ministerului de interne, Dinamo, de unde un fost coleg de breasla cu buget adunat cu sarg din afacerile inceputului democratiei romanesti din anii '90 crease Merkur Olimpia Bucuresti, o sectie de box intr-un Bucuresti, unde Costel Onofrei era titularul tineretului tricolor la categoria supergrea. Un clinci din care ambii boxeri din ring iesisera, ii aruncase concomitent pe Dani, pe unul in corzi, asta era Tacu, celalalt Vanaga, bun oponent era jos si nici dupa o ora si jumatate nu putusera sa-i desclesteze limba, doctorii din ambulanta care chemata de urgenta au reusit doar sa-l mentina in viata in ring pana la conducerea lui la spital. Teribila lovitura. Si soc. Ambii sarisera din impact. Tacu reusise sa sparga mai bine garda adversarului si pumnul sau drept de asta data, cu acelasi procedeu, uppercut, il putea trimite direct in mormant. Trauma a avut omul, care plangea cand la baie l-au taiat toate emotiile si frica a pus stapanire pe el, incat viata-i era si lui in acelasi fel pusa in pericol de sportul care-l facuse mare si-i daduse faima si bani. Cat de scurta e granita intre viata si moarte, frate!- exclama omul si plangea ca un copil care nu mai are jucaria la dispozitie c-a facut pozne si e pedepsit. Puteam fi oricand eu in locul sau si ai mei ramaneau pe drumuri! Daca moare, ce dracu' fac, merg sa-i despagubesc eu, cum, cu ce, sportul asta inseamna sudoare si paine cumpatat mancata, nu case si vile si lux, ci truda si cumpatare... Cand si-a auzit omul vorbele in acel gest de autoaparare, altfel perfect dovedit ca odinioara, remuscarea si durerea dinauntru iar l-a incoltit. Remus a scos-o la capat cu restul, Dan a fost apoi usor menajat de efectele amintirilor din trecut si-n cautarea locului potrivit relaxarii si odihnei pe care le vrem acum la varsta asta, fata de setea de nebunii cu care ne avantam mai in tinerete, ne-am pus pe seara pe plimbat pe plaja. Bustul gol, picioarele in contact cu inca fierbintele nisipului unei plaje impecabil intretinute si iarasi linistea dinauntrul colegului nostru era ceva ce cautat iar de noi toti, aparea si la el, dupa incidentul amintit. Nu e niciun truc sa cauti sa stai deoparte de ochii sau urechile deranjante ale altora, nu vrei sa fii pus in nicio lumina a reflectoarelor, vrei doar putina liniste si-atunci cand poate si-un deranj ajuta sa-ti redescoperi puterile prin care-ti invingi acele momente din trecut in care ai simtit o durere si-o groaza sora cu moartea, e despre cum inveti singur sa te accepti. Si sa fii iarasi tu. De atunci de cand ai mai uitat sa fii. Si aducerea aminte poate ca doare, dar lecuieste, inchide rana care supura altfel. Toate pe un drum al cunoasterii. Unde un Christian tour asteapta mereu sa te duca.

Articolul participa la Spring Superblog 2018.

duminică, 1 aprilie 2018

Jocul si beneficiile sale. Prepelix Pano sau atentia pusa-n slujba concentrarii

Misu Gainusa, Andrei Prepelita, Viorica Pitulice, Ion si Ionut Lupescu, Vasile Urs, COrneliu Vulpe, Nicu Sarpe. Nume. Unul dupa altul. Onomastic, oamenii care le  poarta au sau au avut la timpul cand au trait prilejul de a se bucura de urarea La multi ani cuvenita lor, de cel putin doua ori. Numele lor de familie indica o origine care coboara pana acolo incat sa apropie strabunii lor de una din vietatile pe care numele o aminteste. Pe vremea cand Vasile Urs, vecinul meu, tatal lui Marius si Nicu lucra in fabrica si facea mereu aceeasi gafa de care parintii mei si acum povestindu-mi cu lacrimi in ochi, o data pentru ca nenea nu mai e si ca timpul nu trece doar  peste unii, apoi pentru ca fara sa vrei, intai razi de ce-ti aduci aminte si o povestesti cu haz, apoi realizand implacabilul timpului, constati ca in orice pare si chiar e de ras, dupa ras, mai urmeaza si altceva si apoi serios fiind pret de o clipa si intelegand trecerea timpului mai mult decat despre a vorbi despre lucruri si intamplari de altadata si care acum nu mai sunt decat amintire, incepi sa lacrimezi. Si umezindu-ti ochii nu mai poti sa-i opresti cu una, cu doua, ca doar nu-s robinete noi la chiuveta din bucataria noua in care de-abia ce te-ai mutat.
Cand Viorica Pitulice, Liana Ciocarlie sau Maricica Puica faceau cariera, un Ionut Lupescu sau Misu Gainusa nici cu puta-n tarana nu se jucau, dandu-se de-a busile in tentativa lor de a descoperi lumea bipeda. Dar asa e la-nceput. Inveti explorand si lumea ti se-arata prin toti porii fiintei tale de la nivelul tau de cateva zeci de  centimetri. Cu timpul inveti ca ascensiunea presupune intai oprelisti si bariere, scancete si cazaturi, dar cand brav reusesti sa ramai in picioare si sa-ti continui drumul atuni inseamna ca nimeni nu te mai poate infrange in tentativa ta de a cauta si gasi de unul singur raspunsuri. Asta e copilaria. Un Andrei Prepelita, fost fotbalist la Fc Arges si apoi la Steaua, iata ca inspira onomastic un nume de brand. Jocul PREPELIX PANO a-nceput din 2000 sa fie viral pentru utilizatorii de jocuri de calculator si o alternativa la brick game sau super mario, impuscat rate sau gaste, plus altele de strategie sau tintit tot felul de farfurii, sau inamici in fascinanta lume virtuala unde realitatea de dincolo de peretii camerei unde sezi lesne la birou si faci toate astea poate ca e alta.

Cam asa e in PREPELIX PANO. Un utilizator cu mare experienta si o prietena buna a mea si a competitiei Superblog, Olimpia Sapunaru, alias Almanahe(r) mi-a oferit posibilitatea de a va evidentia concludent cum sta treaba. Priviti, admirati, sau luati aminte, cum va place. Enjoy it, va zic si eu!Dar in lumea ta aceea construita de datele jocului, cu regulile si determinarile sale, adevarul e doar acela, subiectiv, ai o singura misiune, tu esti cel care ia decizie si trebuie sa stii ca orice tentativa a ta e de a face evolutia mereu mai buna. Pana cand, nu stii, stii de la bun inceput cand incepi sesiunea de joc, ca nu ai timpul necesar intre o pauza de relaxare dupa antrenamentul sportiv la care elev fiind participi ca sa-ti dezvolti si o latura disciplinara si vocationala care sa te ajute pe viitor in cariera profesionala pe care o vei fi ales, apoi ca de la o pauza bine meritata de la lectiile de la scoala ce par a nu se mai termina nicicand, e numai bine sa bifezi o alta sesiune de JOC COPII
Atentia distributiva, focalizarea in timp ce itemii pe care in lumea jocului trebuie sa-i dobori iti pun in valoare muschiul ocular si maresc acuitatea vizuala pana acolo incat gradul de concentrare la care din toate punctele de vedere poti ajunge atinge cote inalte. Pentru asta si nu doar pentru asta, da, PREPELIX PANO e de apreciat. Dincolo de ce simti, incordarea data de a fi acolo, in datele de timp si de loc, concentrarea patimasa si dorinta de a fi mereu mai bun in rata de eficienta cu care impusti saracele pasari, iarasi iti urca adrenalina la cote care te fac sa te simti infailibil. Noroc ca, Alex, coboara mama din camera, da-ti castile alea odata jos, e gata cina, coboara sa fim toti la masa te aduc mereu cu picioarele peic, iti zici, pamant. Nu-i nim mai incep o sesiune si-i bat si pe Gogul2 si pe RamscAli deseara, dupa cina, fix inainte de a pune alarma de trezire pentru a doua zi dimineata la o noua zi de scoala. Si cresti cu obisnuinta asta pana cand acum cand cu propria ta afacere, raspunzand de o droaie de sarcini, nu mai ai niciun timp de tine. Si totusi il gasesti cand cu alt plic de 3in1 amesteci fin licoarea obtinuta din praful maroniu cu apa fiarta si gura de lapte din frigiderul bucatariei, revii la birou si-ntr-o pauza scurta pe care ti-o permiti, nimeni n-are cum te deranja in firma, iar pentru colaboratori sau potentiali clienti stii din start ca trebuie sa sune la secretariat pentru a se interesa de o eventuala colaborare, deci nu raspunzi tu din prima... JOC MOBIL, PREPELIX PANO si-ncepi si da-i si omoara si cad pe capete si-ntelegi ca nu esti sadic, ci fleosc ce se aude-n timpanul ascutit la maximum din urechea ta dreapta ori de cate ori reusesti sa tintesti fix in vigilenta creatura care se misca pe masura ce avansezi cu nivelele jocului, din ce in ce mai tare si mai iute, astfel incat, daca vrei sa iti permiti pentru o secunda doar, iti zici chiar ca ochii-ti joaca-n cap ca peliculele de cacao din cana diminetilor copilariei tale, cand mama va chema pe tine si pe varul tau, copilul surorii ei care  vacantele de vara din scolaritatea lui se afla mereu la voi, matusa ta isi traia viata alaturi de sotul ei in strainatate, aveau ambii jobul bun, dar pentru baiat au ales ca scoala sa fie aceeasi pe care si pe ea o disciplinase si atunci aducandu-ti aminte de toate astea intelegi cat de puternica e nostalgia care te poarta prin diferite colturi de memorie care-ti aduc pe display-ul actualitatii fiecarei zile placutele momente ce ti-au marcat existenta. Vorba unui slogan, pentru toate celelalte de-aia exista jocul in viata noastra, sa ne distraga atentia de la stress si incordare atunci cand concentrarea in momente apasatoare de munca este prea mare si solutiile asteptate nu vin nici arse cu drugul de fier incins in carbuni. Deconecteaza-te si mergi mai departe, mai impusca o rata, o prepelita, o cafeluta, o prajitura, o ceva, vorba regretatului Dem Radulescu, alias Gogu din seria BD din faimosii ani '80 ai comediei cinefile romanesti.
Fa-ti viata asa cum vrei! Cand nu mai stii care e drumul inainte, ia o pauza scurta si intra-ntr-alta relitate. JOCUL  PREPELIX PANO detaseaza si ofera perspective diferite asupra implacabilului apasator. De aici sinteza rapida cu care asociezi diversele posibilitati de continuare a trasei si asumarea pasului urmator fac din tine un invingator al propriilor dileme si de aici ezitarea aferenta oricarei temeri de pasire inainte dispare.

Articolul participa la Spring SUperblog 2018.

Robinson Crusoe by Daniel Defoe

Robinson Crusoe by Daniel Defoe, the traveling story this time keeps the main theme as the old greek poems did. An american special edi...