vineri, 6 aprilie 2018

In cautarea linistii interioare

Auzisem despre o fetita care intre timp a crescut si doar problema pierderii bebelusului de care avea grija fusese aceea care-i manca sufletul, ajuns plin de fiere si venin. Intr-atat de mult adunase fata, care fusese de mica una dintre preferatele amicului meu bun despre care am sa va povestesc mai tarziu. El era unchiuletul ei, o crestinase, vazuse ce era de vazut, atunci, nu si mai tarziu, cand fata pesemne o fi cunoscut fiorii primei indragostiri pe cand altii inca nu stiu cum ii cheama nici cu buletinul in mana. Si de atunci, pentru ca era un peste mereu visator si cam rupt de realitate, cam oscila intre a fi fost mereu temerara in deciziile sale si urmarea trasei pe drumul ei in viata. Ce vreau sa spun e ca daca odata cu acei fiori despre care va aminteam adineauri, fata noastra, ma rog, a noastra, a omului care a facut-o, respectiv cumnatul amicului meu, care era fratele mamei fetei, pe care, apropo, o cheama Jana, pentru ca maica-si-i placuse-n tinerete de aplombul unor Jeanne d'arc, sau Jana Gheorghiu din presa romaneasca, ar fi mers pe aceeasi cale adoptand atitudinea lui mereu inainte, ar fi fost, dupa umila mea parere, una dintre  poate cele mai bune ale sale, cel putin pentru vremea respectiva. Se facea ca atunci cand descoperise dansul pentru ca-i placea mereu sa fie admirata, sa fie gratioasa, nu avea deloc probleme cu greutatea, exercitiile, repetitiile si colegialitatea propice disciplinarii adolescentei precoce care la 12 ani devenea tot mai autonoma fata de parintii ei, in masura in care se poate spune acest lucru, pentru ca stim ca si cand mor, oamenii batrani tot copiii unor alti parinti si mai batrani decat ei insisi sunt, reusind s-o educe in asa fel incat sa-i deschida copilei parghiile spre posibilitatile deschise de conturare a unui frumos destin. Doar ca 3 ani mai tarziu copila avea sa devina o alta, complet necunoscuta parintilor sai si implicit si unchiuletului ei iubit, fata de care avea acum nu doar gura inchisa pentru ca nu dorea sa stie toata lumea patima din sufletul ei, pe de alta parte si pentru ca nediscutand nici macar cu mama ei despre cum e sa fii deceptionata la o varsta cand partea cu importanta iubirii la inceput de coacere a omului invata anumite lectii dure pe care e bine sa poti fi detasat si atent sa le retii, nu cazut intr-o lacuna care te inghite cu totul si-ti rapeste dreptul la fericire pentru totdeauna pentru ca la un moment dat in viata ta ai cunoscut persoana nepotrivita tie. Sunt Mihai Macovei, om bun, cinstit, fost campion al Romaniei la box amator-tineret, am dat o buna perioada cu pumnul in saci si-n capete destule, prietenul meu e unchiuletul fetei, Daniel Tacu, la fel si el campion national. Ne reunim de mai bine de 4-5 ani, fiecare venind dupa ani buni de cand stabiliti o perioada cu viata si cu joburile, unii mai civili, altii cu joburi mai periculoase, uniforma si prestanta in afara granitelor tarii, la un bun prieten comun nu numai noua, in Spania, la Tenerife. 

Un fost coleg de cantonament in multele stagii de pregatire pentru loturile nationale este stabilit de 10 ani acolo si impreuna cu tatal sau, care facea comert cu amanuntul in anii '90 in tara, conduce o afacere frumoasa pe litoral. Au concesionat o plaja si terase, restaurante, plus tot ce mai poate exista pentru indestularea poftelor omenesti e administrat de baietii astia doi. Tata si fiu. Bine, tata, da, e bine zis, dar acum tata e fiul, ca tatal, intre timp e un bunic care se respecta si care se menajeaza, iar contractele mari trec prin semnatura lui Remus, Traian, bunicul sta acum deoparte si lasa fiului sa pregateasca nepotul pentru spiritul intreprinzator de mai tarziu. Suntem fiecare nu bine, foarte bine aparati de toti si toate, nu e prostie mai mare decat sa iti pui mintea sau puterea cu oameni care au carat pumni in saci, perne, pietre, nisip, capete si falci, ficati si burti cat poate nu ai apucat tu sa respiri. Alt aspect al protectiei voiam sa-l aduc in prim-plan aici: Remus Giurgea a reusit nu doar prin fizic, pumni sau experienta sa sportiva sa impuna respect, ci atitudinea, munca si devotamentul sau care i-au permis ca alaturi de tatal sau sa aiba afacerea lor, iar capitalul adunat investit pe termen mediu si lung a adus prosperitate si respect invederat. Jos palaria pentru baietii nostri. De asta va zic, ca si acum, cand il sunam la agapa noastra la Remus acasa, pe plaja din Tenerife, pe al nostru big boy din generatia de frumosi ani ai mijlocului anilor '90, un baiat de Bucuresti care a mancat mult greu si a strans in el suficiente sacrificii, incat dupa problemele din boxul romanesc si coruptia de la nivelul federatiei si finantarea disproportionata a pugilismului, in raport cu alte ramuri sportive in care desi nu se aducea performanta masurata in rezultate si medalii, plus prestigiu adus culorilor drapelului national bugetul acelor federatii era mai mare, Constantin Onofrei, cand intra dom' capitan in Stuttgart, in tricou mulat, nici aerul nu mai incape prin tocul usii. Nu e usa o problema, doar ca al nostru Titi a fost mereu mare si chiar nu e bine sa te pui cu el. Chiar daca acum, doar de vreo 7-8 ani a pus manusile-n cui, are si titlul de campion national al Germaniei si la profesionisti, omul are functie si biroul unde printre documente si cazuri, rapoarte, sedinte, mai are timp si de un antrenament-doua saptamanal, macar  de intretinere a unei forme, chiar nu e bine sa te pui cu el. Venisera o data, acum vreo 2 ani, cativa romanasi, ca ba coa', ce ma, ai mancat mult si nu-ti sta frez si mi ti i-a luat Titel mai ceva ca Piedone, de ne umflasem de ras. Ei, probabil de la lopata prinsesera gustul lui No pasa nada rostit fara accent si Costel chiar nu are timp sa vada prostia la rang de apreciere publica. A dus o viata in care munca si efortul, greutatile au fost depasite cu greu, iar a fi onest in fata lui inseamna sa-ti mai dea o sansa. La viata pe care sa ti-o lase intacta in trupul pe care se va opri sa nu-l manjeasca de nimic pentru ca vrea omul asta mare sa poata si dormi calculat noaptea pe perna lui acasa, cand ajunge. Cand suntem numai noi baietii adunati in concediu, venim frumos cu familiile, dar chiar si aici acasa la Remus, cu hotelurile, cu luxul si opulenta la care zona asta de Spania o are pentru ca turismul e foarte bine dezvoltat si asigura venituri frumoase operatorilor din domeniu, tot nu te poti simti ca la tine acasa. I mean, cum ar zice-o englezul, casa e spatiul acela unde nu doar ca ai acoperisul deasupra capului, pat, masa, televizor si alte utilitati pe care ti le doresti, dar mai ai si un sentiment aparte de siguranta care nu poate fi transpus in cuvinte. Doar ca din cand in cand face bine si o evadare si o perioada de concediu in care-ti duci familia departe, sotia la bronz natural, fiica si baiatul sa vada lumea, tu ramai aproape de povestile pe care le imparti cu fostii buni prieteni si camarazi de cantonamente si parteneri de sparing de pe vremuri. O, Doamne! Nu te bate nimeni la cap, Remus stie si cum sa faca bine contractele cu paza si protectia asa incat sa nu fie nimeni nici speriat ca nu stiu ce pui de rebel intra cu tiru-n tine, sau detoneaza te miri ce bomba improvizata cand ti-e lumea mai draga cand toata lumea e-n slip sa se arda la soare, dar nici sa fie deranjat de nu stiu ce blituri, sau paparazzi, sau interviuri propuse asa cu sulita VIP-urilor care nu intarzie sa-si faca aparitia si care chiar nu-si fac reclama unde se duc, caci sunt si ei oameni si vor sa apuce sa-si traiasca unele clipe departe de ochii, urechile si pixurile ziristilor. Eram anul trecut, ca acum imi amintesc bine noi 4 la o masa, Remus ni se alaturase, noua, eu Mihai, Dan si Costel cand alt preput de om, cu unghia-n gat si Adibas la inaintare la pasii ce-i avanta inconstient inspre masa noastra si cu o furie de bovina si-o dadea-n petec. Si Dan se ridica-i explica decent, calm omului ca nu-i e permis accesul inspre masa noastra pentru ca asa cere protocolul si nu vrem sa fim deranjati de la povestile noastre, iar sectorul acela nu sta in calea toaletei unde probabil ca el va fi vrut sa ajunga, la care prostul din te miri ce motiv, da sa ridice mana si urmarea fu fatala, ca Dan desi si-a jurat ca nu va mai lovi vreodata un om, cred ca s-a gandit mai mult la ring, caci a pus manusile in cui pentru o anume zi din vara lui '94 cand incepea World cup, Sua, iar I will always love you rasuna pe scena stadionului central din Washington unde in ceremonia de deschidere a competitiei supreme internationale de fotbal, regretata Whitney Houston facea din sound trackul lui Bodyguard o piesa cu o incarcatura emotionala deosebita indiferent de contextul in care se auzea. A trebuit sa se apere si si-a folosit uppercutul de stanga pentru care era si cunoscut si prostutul a plonjat si n-a mai ajuns nici la toaleta unde poate ca ar fi fost mai bine pentru el daca ar fi mers, inainte de a fi fost luat de ambulanta chemata sa-l resusciteze. Seagal, Van Damme si cateva domnisoare care le tineau companie aplaudau furtunos, dar Dan era cutremurat de fiorii ce-i traceau prin tot corpul. Inima-i bubuia de emotie si de foc, sira spinarii si picioarele transpirate brusc erau reci ca gheata. Retraise spaima autoinvinovatirii pericolului in care se regasise in acea noapte de vara cand intr-un mic oras din Brasov, Zarnesti, la Cupa Piatra Craiului, Dan incrucisase manusile cu un alt Dan, Vanaga, legitimat la CSM Optim Calarasi. Dan trecuse prin curtea clubului Ministerului de interne, Dinamo, de unde un fost coleg de breasla cu buget adunat cu sarg din afacerile inceputului democratiei romanesti din anii '90 crease Merkur Olimpia Bucuresti, o sectie de box intr-un Bucuresti, unde Costel Onofrei era titularul tineretului tricolor la categoria supergrea. Un clinci din care ambii boxeri din ring iesisera, ii aruncase concomitent pe Dani, pe unul in corzi, asta era Tacu, celalalt Vanaga, bun oponent era jos si nici dupa o ora si jumatate nu putusera sa-i desclesteze limba, doctorii din ambulanta care chemata de urgenta au reusit doar sa-l mentina in viata in ring pana la conducerea lui la spital. Teribila lovitura. Si soc. Ambii sarisera din impact. Tacu reusise sa sparga mai bine garda adversarului si pumnul sau drept de asta data, cu acelasi procedeu, uppercut, il putea trimite direct in mormant. Trauma a avut omul, care plangea cand la baie l-au taiat toate emotiile si frica a pus stapanire pe el, incat viata-i era si lui in acelasi fel pusa in pericol de sportul care-l facuse mare si-i daduse faima si bani. Cat de scurta e granita intre viata si moarte, frate!- exclama omul si plangea ca un copil care nu mai are jucaria la dispozitie c-a facut pozne si e pedepsit. Puteam fi oricand eu in locul sau si ai mei ramaneau pe drumuri! Daca moare, ce dracu' fac, merg sa-i despagubesc eu, cum, cu ce, sportul asta inseamna sudoare si paine cumpatat mancata, nu case si vile si lux, ci truda si cumpatare... Cand si-a auzit omul vorbele in acel gest de autoaparare, altfel perfect dovedit ca odinioara, remuscarea si durerea dinauntru iar l-a incoltit. Remus a scos-o la capat cu restul, Dan a fost apoi usor menajat de efectele amintirilor din trecut si-n cautarea locului potrivit relaxarii si odihnei pe care le vrem acum la varsta asta, fata de setea de nebunii cu care ne avantam mai in tinerete, ne-am pus pe seara pe plimbat pe plaja. Bustul gol, picioarele in contact cu inca fierbintele nisipului unei plaje impecabil intretinute si iarasi linistea dinauntrul colegului nostru era ceva ce cautat iar de noi toti, aparea si la el, dupa incidentul amintit. Nu e niciun truc sa cauti sa stai deoparte de ochii sau urechile deranjante ale altora, nu vrei sa fii pus in nicio lumina a reflectoarelor, vrei doar putina liniste si-atunci cand poate si-un deranj ajuta sa-ti redescoperi puterile prin care-ti invingi acele momente din trecut in care ai simtit o durere si-o groaza sora cu moartea, e despre cum inveti singur sa te accepti. Si sa fii iarasi tu. De atunci de cand ai mai uitat sa fii. Si aducerea aminte poate ca doare, dar lecuieste, inchide rana care supura altfel. Toate pe un drum al cunoasterii. Unde un Christian tour asteapta mereu sa te duca.

Articolul participa la Spring Superblog 2018.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

exprima-te liber!

Misterul manuscrisului

  Misterul manuscrisului , romanul autorilor nord-americani Ian Caldwell si Dustin Thomason , aparut in traducerea din limba engleza sub se...