joi, 31 octombrie 2019

România postdecembristă între tranziția spre democrație, vis, aspirație și convertire formală la valorile occidental-europene. Veriga lipsă: Schengen.

De la dictatura lui Ceaușescu de până spre Crăciunul anului 1989, când lovitura de stat petrecută în țară, cu Ilici ajutat de KGB să-l schimbe pe încăpățânatul de la cârma patriei și căreia istoria i-a spus revoluție, România a-nceput să se micșoreze treptat și sigur. Suntem astăzi la aproape 30 ani distanță și conform unor replici date de fiul judecat imediat după împușcarea părinților săi acuzați de înaltă trădare a poporului și puși la zid sub foc de armă într-o unitate militară din Târgoviște, Nicu Ceaușescu, cuvintele fiului pregătit în ultimii 5-6 ani să-i urmeze tatălui la conducerea țării se adeveresc ca-ntr-o cruntă ironie a soartei, blestem al destinului. Nici ce-a construit tata, voi n-o s-apucați să zugrăviți măcar, pare a fi spus  Nicu în procesul prezentat la TVR  in lunile ce-au urmat evenimentelor crâncene și sângeroase din decembrie 1989. 
Linia de partid veche și care supărase de prin 1985 și apoi 1987 URSS și noua lui conducere reprezentată de Mihail Gorbaciov, deschisă spre o nouă orientare ce avea în prim-plan restructurarea și transparența ca două idei paradigmatice după care bolșevismul moscovit avea să se pregătească de ascensiunea spre celebrii ani 2000, e-nlocuită la București cu o alta, pregătită în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste. Bine documentat de TVR și Monica Ghiurco și invitații săi avizați, istorici români și străini, trecutul ni se relevă treptat și așa apare FSN, Ion Iliescu președinte al său și Petre Roman, profesorul universitar cu pulover pe gât de la manifestațiile din stradă din zilele precursoare ale prinderii, judecării formale a cuplului dictatorial și condamnării la moarte pentru delictul capital față de națiunea pe care o forțase să se autocenzureze pentru o prea mare perioadă de timp de dragul achitării datoriilor externe pe care țara le contractase pentru dezvoltarea industriei și infrastructurii. 
Înainte de 1990, cultul pentru mult iubitul și stimatul conducător suprem trona din spatele catedrei fiecărei clase din școlile românești, o instituție care chiar prețuia cartea, care avea valoare în prețul pus dincolo de o abordare pamfletar-manelistică a zilelor de azi când succesul social dincolo de băncile școlii este promovat ca neavând prea mare tangență cu back ground-ul educațional, promovarea valorilor făcându-se preferențial funcție de cine și pe cine vrea în funcție. Discreditar, fără dovezi, justificare care să ceară măcar formal, sau de ochii lumii, sau de oricare teamă a vocii populare a națiunii ofensate de preferința vreunui nume ajuns să decidă politic numirea cuiva nu foarte potrivit într-o funcție cu răspundere și decizie peste oameni capabili și societate în general. De asta, astăzi s-ar face răspunzătoare doar presa, despre care anii 1990 ne-au tot educat să credem că ar îndeplini, cel puțin în teorie funcția capitală de câine de pază al dreptății sociale, a patra putere în stat, pe traseul jocului politic dus după teoria democratică, unde fiecare are o opinie de emis și doar majoritatea decide trasa de urmat pentru cei mulți. Doar că, noi ca națiune am acceptat poate prea mult s-o adaptăm la cum au dorit alții s-o înțelegem implementată ca direcție după care să ne trăim liber aspirațiile într-o epoca din care ceaușismul și dictatorialul, securitatea și coerciția ar fi trebuit uitate de un mental colectiv care printr-un vid istoric prin care generațiile părinților noștri, crescute să nu aibă crezul dreptului la opinie socială, fără curajul unui simț al justiției generale înrădăcinat dincolo de individ au ajuns să creadă a fi singura opțiune posibilă a existenței care asigura liniștea familiei. Iar ieșirea în mult așteptata să ne fie mai mult adusă, ca prin propriile puteri determinându-i aflarea la capătul unor căutări vehemente libertate, ne-au adus cu capul încă nepregătit de aerul rarefiat al unor realități prea goale de un conținut pe care să-l fi și putut înțelege și accepta cu contingentul care practic a putut genera schimbarea de paradigmă politic-administrativă, sau care în prag de deceniu al nouălea al secolului al XX-lea au realizat schimbarea la față a României. Despre ce amintesc eu aici este reaua înțeleasă variantă de percepere a definiției pe care democrația o presupune: dictatura majorității. Problema nu este aici, cine și cum realizează pe eșichierul politic acea majoritate, în ce scopuri, ci cum răspunsul la întrebarea care e scopul pentru care se realizează majoritatea întrunește legimitatea majorității unei populații, din totalul numărului de votanți cu drept de vot. Și aici, românește s-au tot realizat posibilități de n luate câte k de eludare a eticii modelului după care cadrul în care turnăm tiparul social dorit pentru un traseu politic de urmat de o întreagă națiune asigură sau nu prăpășirea mult lăudată de cei propuși spre a conduce turma națiunii înainte.
Altminteri recensăminte ale populației au vădit continue ciuntiri ale națiunii romînești și pe fondul masivei exportări a forței de muncă în piața liberă a Uniunii Europene unde din ianuarie 2007 am acces, nu întrutotul, căci ne este încă refuzată etichetarea ca siguranță a punctelor de hotar ale țării, din cauza unei prea mari corupții încă insuficient extrasă din ADN românesc, așa că rămânem doar ca stat membru UE, contributor al uniunii și cu drept de atragere a fondurilor europene nerambursabile pentru dezvoltarea infrastructurii, dar care nu are sigla Schengen intre granițele de stat. Dar, fie ca eram n indivizi numărați de recenzori, dintre care adulți cu drept de vot n-j, la vot apăreau pe liste voturi în plus, votau și morții. Anume, instituția alegerilor libere, referendumul, de astă dată, nu formal cu pistolul la tâmplă, ceafă, sau altă parte vitală a corpului, ori altă formă de intimidare sau represiune în caz diferit exprimării unei alte dorințe personale în data unor alegeri pe timpul comunismului ceaușist, nu a fost prea transparentă cât să inspire pe bune încredere, chiar dacă eforturi s-au tot făcut în acest sens, unele chiar pe bune, altele doar pretinse informări, fără prea multe succese de a penetra neîncrederea în plan social, încă activă și care sâmbure încă macină mintea sau decizia alegătorilor noștri De ce să mă duc, maică la vot, că oricum toți sunt la fel, sau nu se schimbă nimic în bine, toți fură, între ei, fac cu schimbul, se acuză de fațadă, dar în culise-și dau mâna. Și aici, cu oricâtă dreptate ar avea generale vorbe, chintesența unui populism matur, fără speranța sau cartea dreptului care să cunoască proceduri și termene, litere și paragrafe din legi, democrația ne îndeamnă să nu fim de acord, mergând pe principiul că dacă suntem pasivi deciziile opuse viziunii noastre ne vor include pentru că nu am făcut nimic ca să oprim un dezastru care poate c-ar fi fost manifest mai atenuat în forța distructivă și impact, dacă ne implicam. Și mai rămâne o necunoscută a ecuației politice dusă pe timpul unui mandat politic cât, după alegerile parlamentare, o putere guvernamentală care și-a câștigat majoritatea în parlament, și-a desemnat și învestit guvernul, decide cum va arăta orizontul acelei națiuni zi de zi, conducând destinele milioanelor de cetățeni pentru care se compun, votează și aplică legi, modificări ale celor precedente și actualizări menite a îmbunătăți, zice-se traiul și calitatea pe care serviciile pe care instituțiile statului de drept le pot oferi cetățenilor săi contributori. Pe principiul, alegându-ne ne-ați adus aici, acum vă răsplătim pe toți, doar că intenția multor partide după ce-au avut puterea a fost să-și pregătească terenul pentru noile alegeri ca să nu piardă puterea. Violența nu a lipsit din memoria acestui popor, nici după epoca ceaușescu, au fost mineriadele lui Iliescu, apoi pe timpul CDR și a mandatului lui Emil Constantinescu și premierului Radu Vasile o altă ieșire în capitală a acelorași disperați lucrători în subterane din zona defavorizată a Văii Jiului. Apoi manifestațiile anti-băsiste de imediat după reconfirmarea în funcție pentru un nou mandat din 2009, când polițiștii urlau pe străzi Ieși afară, javră ordinară, ca protest la măsurile economice de restructurare a instituțiilor publice, dar mărire cu 400% a bugetului instituțiilor serviciilor secrete și de protecție și pază a demnitarilor, represive pentru cetățeni, de curând, ce vorbesc, s-au făcut deja 4 ani de când aproape 100 oameni au murit arși de vii într-o locație obscenă, impropriu avizată să ofere tinerilor spațiul pentru distracție, Colectiv. Nici până azi un nume din cei care ce ar fi trebuit trași la răspundere nu a fost etalat de nimeni, juriști, jurnaliști in cognito, sau afiliați unor publicații, rapoarte secrete scurse prin media nu arată nici măcar formal un țap ispășitor. La polul opus, geografic vorbind, Coreea de Sud a trăit  acum ceva ani un eveniment sângeros, social, cu un impact la nivel național. Clasa politică s-a restructurat, premierul de atunci a fost schimbat de parlament la puțin timp după ce încerca revitalizarea propriei poziții politice în ochii și mentalul colectiv după implicarea personală în rezolvarea demersurilor juridice care să tragă la răspundere vinovați de tragedia cu impact național. Diferență de la cer la pământ, dar petiții online se tot fac, ba pentru educație, ba pentru stoparea jafului în ceea ce privește tăierea și exportarea ilegală a lemnului din pădurile românești în tirurile și garniturile de trenuri ce pleacă zilnic, pe l-apus de soare cu destinația Europa de Vest. Nu doar concernul austriac ajuns renumit prin popularizarea controverselor în care la nivel social a tot fost adus în atenția mass media internaționale, ci și alți beneficiari occidentali prelucrează sau vând apoi materia primă defrișată ilogic prin ponderea dispariției pădurilor pe areale însemnate ca întindere și prețioase ca patrimoniu ecologic și  Unesco ca Parcurile ecologice, arii protejate de fauna și floră, fond cinegetic care asigură un echilibru  care asigură o liniște în comuniunea om-natură-animal care a fost regula pe plaiurile strămoșești de când lumea, până mai azi, când ne papă sau atacă ursul în case, sau dealul o ia la vale cu totul, pentru că nemaifiind pădure care să absoarbă în sol beneficiile ploilor, solul se erodează și stabilitatea lui nu mai e aceeași, pericolul vieților expuse accidentărilor are o soluție venită tot din vest, ca să repare chipurile ceva: asigurările private de locuințe, venite ulterior acordării avizelor pentru construcție, cțnd zona pentru care ele s-au emis nu era așa afectată de defrișări. Aici, ca mai peste tot în societatea românească așa-zis democratică, dar nu general unanimă în manifestări echidistante ale împărțirii dreptății, ci pe cumetrii, pe relații, pe protecții, cunoștințe, ca în vechea nomenclatură de până în 89, nimeni nu a fost scos din ierarhie, acuzat, judecat, găsit vinovat de abuz în serviciu, sau altă acuzație, ca faptele cu repercusiuni ireparabile pentru patrie să nu mai fie încurajate să se repete prin lipsa eficienței insitituțiilor puse să respecte legile și cetățenii săi.  
Pe de altă parte azi ne preocupă știrile de a ora 5, după tiparul șoc, care să stârnească teamă, dezgust, dar care să te facă și să te simți mic, cât un furnic, dacă admitem masculinul de la furnică într-o logică a hazului pe care democrația lui Dă și mie își are un rost în însemnătatea deciziilor care se iau la nivel înalt. Unii fură cu zerourile multe pe contracte de băieți deștepți cu statul și o perioadă au protecția cui trebuie, iar când și dacă se schimbă regimul, după ceva timp, fie se prescrie o oarece acuzație, fie e mult atenuată în cazul când cineva vrea să cadă numele respectiv, care oricum până atunci are cu ce și cum, pârghiile pentru a evita mult de tot pierderile pentru sinele politic și propria persoană. Elena Udrea are cu ce plăti o cauțiune din salariu de bugetar într-un mandat de politician, Mazăre fuge și cere și primește o perioadă azil politic pe unde poate, apoi cum-necum e adus și arestat acasă la el, unde nu e ca la orișicine, ci cum a vrut să fie, din banul tuturor pentru cât a reprezentat interesele cetățenilor. 
Când în schimb guvernanților le e teamă de puterea cetățenilor, așa cum definea Jefferson democrația, la noi se aplică doar obstrucționarea referendumului, organizarea lui deficitară, voit, oameni neinstruiți suficient, număr de secții de votare puține, fără prospectarea aferentă a necesității reale din teren pe tărâmuri străine și toate cu girul comunistului de viță veche rebotezat ba în FSN, APR, PNL, ALDE, adică să decidă nu majoritatea intrunită la cozi la consulate și ambasade care ar fi detronat actuala structură și ar fi dat votul în parte măsurat de sondaje opus celor ce au organizat alegerile, nu mai departe de anul trecut, ci aceea pe care au putut-o controla ei, adică pierderi minime unde votul este anti (în străinătate) și recuperare prin procedee arhaizate în țară, cumpărarea locală a votanților cu pomeni electorale, exodul electoral, votul multiplu, care la suprafață nu arată decât o pripă și o corupție dezgustătoare. Iar când astea se văd și se argumentează doar Lasă că nu se poate face așa ceva, că uite jandarmii, uite președintele de secție de votare, recrutarea acelor personaje se face tot în spiritul cumpărării de protecție, adică o dedicație pentru cineva anume. Se încalcă moralitatea, legea, iar blamul social atârnă greu un mandat pentru că spectrul puterii îndeamnă deocamdată în România la apucarea hălcii, infruptarea, abuzul mai frumos spus, acoperirea prin tot felul de tertipuri legislative, sau paravane cu acest scop și crearea unui orizont de așteptare prin care electoratului să nu i se dea de ales altceva la referendum, chiar în preajma organizării sale. Întrebarea e până când și din ce să mai tot fure, că industrie nu mai e, flota a dispărut și ea, armata nu se face obligatoriu ca să putem avea o protecție ca simpli cetățeni în caz de Doamne ferește, avem doar profesioniști, care ca legionarii pleacă în misiuni și-și riscă viața pentru că dotările tehnice ale armatei deși au sigla și pavăza Nato și UE, n-au bugetul și rigoarea unor mentalități sănătos construite să dureze o decizie asumată în occident. La fel, nimeni, din 90 încoace dintre cei care au decis, pe banii noștri ai tuturor pătiți fiind, soarta multora nu a fost scos în fața drept răspunzător de eșecuri. Lumea caută răspunsuri.
Și nu e musai descurajată să mai creadă în propuneri alternative la mai tot ce s-a perindat în eșichierul politic, căci se transferă ca fotbaliștii ai noștri politicieni de carieră, fără statut și coloană de nicio viziune morală sau aderând principial la definiția ideologică a primei formațiuni politice unde se înregimentează, chiar dacă taman în preajma unor evenimente precursoare ale posibilelor modificări politice în urma unor alegeri politice, apar în mass media tot felul de materiale ce acuză, sau sunt menite doar să slăbească încrederea pe care sondajele de opinie le-ar măsura în favoarea unui candidat. Ni s-a mai spus că unele măsuri trebuie luate la Victoria pentru români la cerințele exprese ale UE, dar dacă doar se pretinde asta, nu ar fi mai bine să ne chestionăm alegătorii, zic, căci în fața lor și pe spatele lor trăim bine mersi, într-un mandat politic regește cât pentru alții într-o sută de ani pentru noi și neamurile noastre, că mai mereu așa s-a tot transmis. Ideea este, până când, noi toți ceilalți, mai admitem cumetriile, sinecurismul, abuzul ăsta obraznic în exercițiul actului politic? Sau de ce nu avem spiritul clamat de vânători, sau răzbunători, sau patriotismul dacico-magico-nu știu-cum sângeros, dacă vreți, doar când joacă și doar când câștigă Simona Halep, sau câștigă România la fotbal, handbal, k1, gimnastică, ici-colo haltere și cam atât, că nici în sport nu mai avem rezultate că nu mai avem preocupare pentru sport, nu mai avem infrastructură sportivă, baze de antrenament, nici resursa de bază, oamenii care să-l practice și îndrumătorii care să educe practicantul spre marea performanță. De ce nu avem curajul, răbufneala, logica unitară a unor greci, care să pună bâta pe guvernanți și să aducă FMI la negocieri, fie admit tranșe de achitare a datoriei în termenii eleni bine analizați după posibilitățile reale de finațare și achitare a națiunii, fie anulăm înțelegerile și la dracu cu euro și cu tot, de ce nu și noi? Pentru că, răspunsurile sunt multe și noi așa mulți cum suntem și vizionari, prea mici nu ne considerăm, ci suntem, căci timpul ne e limitat aici. Nu trăim o veșnicie, alegem să nu acceptăm politica statului român de impozitare a salariatului, aproximativ jumătate din salariu, și așa la o valoare a cotației raportată la prețurile prea ridicate pentru a-ți putea permite luxul de a achita facturile și supraviețui decent, pe servicii considerate obligatorii și totodată gratuit asigurate tuturor cetățenilor săi, dar din buzunarul cui? Ai nevoie de un tratament, faci programare, ai nevoie acum, ei nu au bani pentru luna asta ți se spune și aparent ți-a închis gura, ce faci? De unde bani de rețea privată de sănătate? 

Articolul participă, în forma lui asumată la Superblog 2019.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

exprima-te liber!

Reinventează-te permanent. Micile trucuri te pun în valoare

Când i s-a spus la școală Măi, fetiță, cea mai valoroasă resursă personală ce ne poate, funcție de cum ne raportăm la ea, o seriozitate m...