miercuri, 18 martie 2020

Drumuri bune s-aveți!

Existența mea e una cum dă soarta să fie. De la o oră la alta, plânge sau chiar numărul 1 de la toaletă mă udă toată, atunci când nu mai are altă soluție cerul, no, ce să facă și el, nu?! Ba mă uscă precum o rufă, sau un gât de hoț dintr-o tumultuoasă Franță a începuturilor legiunii ce se remarcă cu tot cu purtătorul său prin misiunile nord-africane, de-mi vine să m-ascund sub un acoperiș deasupră-mi, nu de alta dar să nu mi se ducă nuanța culorii de bază, care e originală, vă asigur. Sau ca o piesă turnată la cald, forjă, alegeți voi materialul, simt cum mi se scurge toată vlaga din mine așteptându-l pe dumnealui să-mi deschidă ușa și să-și ocupe locul destinat celui care-mi ține și frâiele și alege destinația odată ce-a băgat cheia-n contact și m-a pornit. Era să zic, stârnit, dar veți înțelege voi mai târziu și de ce. Al meu proprietar, bată-l norocul, că neiubit pot doar să-mi dau cu părerea că poate incă mai e, altă scuză nu aș vedea, se poartă cu mine, frustrat fiind pe eșecurile sale în materie de romantism și legături sentimentale care să-i facă lui și maică-sii cu precădere pe plac, că atâta-l mai tot sfădește seara când mă parchează-n fața casei când revenim ba de la serviciu, ba din deplasările unde are omul treabă, că m-ar durea urechile, dacă aș avea. Dar cum n-am receptaculi sonori, că deh, tabla cu motor doar duce și aduce, îndeplinește doar o funcție utilitară, nu și simte, deși câte nu mi-au auzit habitatul limitat, romane în serie, foileton aș putea scrie și vă garantez c-ar fi best selluri de la prima ediție și-apoi publicul ar cere, că avid la drame personale sentimentale gustul omenirii mereu a fost deschis la noutatea numelor înscrise în dreptul autorului din mențiunea obligatorie de pe coperte. Și și-a tot zis omul meu care mă conduce peste tot prin țară, ba că e netot, că e nebun, că e necizelat, nu și-a iertat vreo clipă autoreproșul caracterial de care, între noi fie vorba, nici n-a dat vreo clipă senzația c-ar dori să și vrea a-l remodela pentru ca incidența atâtor procese de conștiință să-mi cruțe interiorul. Asta pentru că v-am spus, urechi n-am, că de-aș avea nu doar ele, ci și capul care le-ar deține m-ar durea și-ar fi la terapie intensivă, orice alt scenariu de tratament în regim ambulator neintrând în cărți pentru o revenire la normal, oricât de optimist ar fi să gândim. Dar nu ne e nouă tipic mașinilor să gândim, dar oricât de pe dinafară ar fi chiar ei, proprietarii noștri la treaba asta cu gânditul, deși lor prin natura firii le este, ce să facem, ne mai transformăm și noi peste noapte și cumva, în lipsa organelor de simț emițătoare de informație mai ușor de înțeles pentru bieții de ei cârmuitori de volane și mânere de cutii de viteze, clapete de semnalizare, să nu spunem că n-am încercat aducerea pe linia de plutire a șoferilor noștri. Repet, deși asta nu intră în fișa postului, noi ca spirite feminine ce suntem prin născare, ocrotim nu doar drumurile pe care le fac la bordul nostru, ci și după ce ne-au trântit ușile pentru că drumurile au luat sfârșit pentru ziua respectivă și ne închid fie de la butonul telecomandă al cheii, fie ca pe ușa de la imobilul de domiciuliu, că deh, nu toate avem an recent de producție, apropiat de data din calendarul curent. Și cu grija oblojim, batem la cap, dar nu turuim, ci-i păstrăm printr-o tacită complicitate cu mama șoferului care pe cât eram parcată în curte, mă cosmetiza frumos, în oglinda retractabilă din plafon talismanul cu Arsenie Boca pentru siguranță și protecție dincolo de puterea de percepție a gândirii, așa-s mamele, ce să le faci, pentru ele, banditul care le-a împuns cu picioarele pe finalul perioadei de graviditate le-a scos peri albi mereu, nu doar atunci când bebeluș fiind trebuia mereu supravegheat să nu cadă să se lovească, ori să tragă după el totul, să nu se accidenteze, ardă, să nu cadă periculos, tot puiul mamei a rămas deși pasa cu făcutul zilelor fripte nu a-ncetat vreo clipă să fie actualitate curentă. Nu mai cade, nu mai pică, dar nici om împlinit nu e, așa că ea, mama, cum să nu fie ea îngrijorată de perspectiva gri în care șoferul meu își continuă viața, fără a concretiza ceva. Ceva care s-o bucure și pe ea, să-i dea o nouă calitate, de bunică, de reinventare a simțămintelor materne pentru cel mic al puiului ei, care între timp s-a făcut mare și a contribuit și el la facerea altui pui de om. Și toate astea se pot foarte simplu, în opinia mamei și a mea, că na, sunt mașină, nu mașin, ca să fiu rece și mai ușor să accept amânarea sau admiterea momentană a unui eșec perpetuat al șoferului meu în ceea ce privește interacțiunea fructuoasă a lui cu o parteneră de care să putem spune, eu și mama lui că da, în sfârșit avem și noi speranțe, că ea va avea grijă, schimba, hrăni bebelușul, în timp ce mie-mi va reveni sarcina de a-i plimba pe proaspeții părinți în concedii și excursii de relaxare, cât e lumea de mare. Și cu suport de biciclete  prins pe exteriorul plafonului, cârligul din spatele mașinii unde așa cum m-a achiziționat de la ultima mea proprietară (dacă stau bine să mă gândesc, doar a doua, prietena ei cea mai bună pasându-mă ei atunci când începuse concediul de maternitate și atunci nedorind a se mai expune riscurilor șofatului i-a vândut-o ei, iar aceasta din urmă primind altă surpriză de la iubitul ei, nouă, caroserie și mai mică, m-a pus online la vânzare și mnealui hop și el la test, probă, gată, una-două a bătut palma și m-a făcut a lui) tronează încă o deviză nostimă care a făcut-o pe mama lui să râdă (o femeie cu pantalonii pe vine, devoalând una din fese, lângă care mesajul Kiss my ass! scris cu roșu, pesemne el fiind cel care i-a stârnit mamei zâmbetul. Bicicletele deasupra, muntele destinația și noua mea surată responsabilă cu cizelarea șoferului ce deocamdată se lasă așteptată, să sperăm că nu prea mult timp de-acum înainte. Eh, până la urmă, visarea nu e interzisă, iar realitatea pe care ea o conturează poate fi, dincolo de a fi pur și doar ipotetică, chiar una palpabilă și nu foarte îndepărtată, dacă ne dăm puțin interesul, nu sunteți de acord cu mine. Mama Lili mi-a spălat adineauri întreaga caroserie, ne pregătim cu șoferul să trecem inspecția tehnică, cum îmbulzeala drumurilor cere din timp o programare, ea s-a făcut, dar tot cum timpul nu stă o clipă în loc, se apropie și ziua cea mare și odată cu ea, pesemne că de la primăvară, altă vină n-am cui o atribui, căscat mai mare ca omul ăsta care trebuie să se ocupe de mine, n-am văzut, că în loc să fie și punctual, noroc cu notificările că l-au trezit din uitare, că era cât pe-aci să pierdem programarea. Dar ce să vedeți voi odată ajunși la service, așteptăm la coadă, se face timpul, ne vine rândul, mă suie mecanicul pe lift, mă saltă, testează tot ce și cum, ne dă unda verde, dar până atunci, mnealui se vede treaba c-a uitat de mine și din ce-mi dau seama și-a făcut timpul mai ușor suportabil interacționând cu o tanti care urma la câteva mașini distanță de noi, să facă aceleași proceduri ca și noi. Numai bine că omul, cu altă stare de spirit decât una de-ți repugnă ție ca mașină și nu ființă să-l ai în vizor, mă scoate din curtea service-ului și mă duce și mă face frumoasă la loc în oraș, nu tradițional cu cârpa și ligheanul ca mama lui, ci cu spumă și jet de apă, nu știu pentru ce, dar constat ulterior că omul vrea să impresioneze, deocamdată prin ce are, să sperăm că lucrează un pic și la cum e, că practic la interacționat cu semenii asta dă consistență unei relații, din câte-mi pot da eu seama. Câtă intuiție pe capul meu, de ziceți că-s fiica lui Nostradamus, David Coperfield, sau mai cărui om cu puteri din astea de anticipat o realitate ce încă nu și-a arătat mugurii intenției! Al meu Nicolae, Nick sau Nae printre cunoscuții săi obișnuiți a făcut impresie bună camaradei sale de ocazie, că până atunci nu știu să o fi reperat pe camera cu care dumnealui m-a dotat, că cică e bine odată parcată să poata înregistra orice fel de detaliu semnificativ ce poate atenta la siguranța caroseriei mele, pesemne dânsul o fi vrut discreție până ca lucrurile să se așeze și să iasă la liman, sau rampă ulterior când se poate vorbi despre ceva anume c-ar fi între ei, nu așa pasager. Smart decision, cum ar zice-o britanicii sau americanii, ideea e că sunt chiar bine, lucrurile așa cum ne-au surprins pe mine și mama lui deopotrivă, ca-n reclama aia cu sucul, nu mai trebuie prea mult să mai așteptăm ca tinerii să se cunoască pentru că s-au chiar bine cunoscut deja, când prezentările s-au făcut pe seară în familia lui, exclamația domnului, tatăl lui Nicolae, chiar s-a potrivit în context: Ura, o s-avem un nepoțel!
Pe repede înainte, sau cam încâlcit felul lui de a fi, ar putea spune alții de pe margine, ideea e că rochia de mireasă i-a venit chiar bine, pozele-au ieșit bestial, nici n-ai fi zis că mireasa mai are un pic și devine și mamă, cu toții au petrecut frumos, chiar ca-n basme, ce să zic, am primit din partea soacrei mari un vot de veto, o susținere necondiționată de parcă m-ar fi iubit ca pe sora mai mică a lui Nicușor al ei, nici în ruptul capului n-a putut admite ca mireasa să n-aiba tatuajul pe mașina mirelui, nicicum. Acolo rămâne, s-a înteles?!
Luna de miere parcă tot eu am prezis-o în caz că veți dori să uitați să-mi păstrați dreptul la intuiția care mi-a străbătut bordul, volanul, cutia de viteze și a încheiat cu carligul și tatuajul aparte despre care v-am pomenit, viitorii părinți, însurățeii m-au plimbat frumos, calmi, mereu zâmbitori, fericiți pe bune, neofuscați sau frustrați de neajunsuri cotidiene, de vis, ce mai! Munte, biciclete purtate pe Valea Prahovei în suportul lor special pentru biciclete, scutul de motor Vw protejeze ce-i sub capotă pe serpentine, urcușuri și coborâri cam abrupte la distanțe mai mari și să nu știrbească din bucuria lunii de miere, că de-aia e de miere, vorba prietenului său, că după ce vine bebelul gata mierea, vin scutecele și schimbatul lor la timp, adesea schimbă gustul zilelor. Acum să fie totul roz, c-apoi viața schimbă aroma pe alta mai de zi cu zi, nu?
Hai, să nu mai devoalăm chiar tot, să-i lăsăm pe însurăței să-și construiască propriul drum în decizii bine luate, cât despre mine, bine dotată pentru drum, voi face tot ce-mi stă-n puteri să fac deplasările familiei o escală în afara grijilor inerente ale cotidianului plin de farmec inevitabil, păi nu?

Articolul participă la Spring SuperBlog 2020.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

exprima-te liber!

Hai la mare

Când Daniel Iordăchioaie cocheta cu notorietatea adusă de prim-planul divertismentului muzical românesc de final de ani 80 ai secolului t...