duminică, 11 octombrie 2020

O sole mio

 

- Executarea!

Și, după cum își imagina omul pus să descurce mereu treburile șefului care-l plătea regește pentru serviciile sale dintr-o seamă de afaceri în care dirija mereu lucrurile transformând și transferând apoi mărfuri într-o formă sau alta spre destinații acoperind întreaga lume cunoscută, avea să fie una dintre acele misiuni ce-i va lăsa un gust ciudat pe cerul gurii și moralmente un sentiment dilematic ce-i va necesita o pauză profesională pentru destinderea tuturor simțurilor. Iar nu, nu era el omul să aibă nevoia stringentă asemenea oricărui angajat de loc comun care simte că atinge pragul ce trage serioase semnale de alarmă asupra potențialului și felului în care fizic vorbind corpul se resimte la finele unor luni bune de turație maximală, asta comportând timp dedicat și implicare 100%, odihnă și refacerea după eforturile susținute depuse insuficient mulțumitoare într-un cotidian pe tot atât de improbabil, recurent și invariabil diferit de la o oră la alta. Nu se vedea nici pe sine în locul celui din seria Misiune imposibilă, dar de vărsat sânge era inevitabil să amintești și să nu te gândești că vine o zi când altcineva te va dovedi și-atunci nu mai ești decât în ultimele tale clipe o victimă, Apoi, nimic, tot ce-ai făcut, reușit, îndeplinit până atunci se reduce deodată și dispare practic din memoria celor care doar recurg la unii ca tine pentru a le fi lor drumul mai clar. Doar că presimțea că va trebui să atingă dincolo de robotismul nesimțămintelor presupuse de fișa postului său, una mai aparte, pe tot atât de specială ca și firea și multitudinea de aptitudini și capacități de care omul dispunea, o mică oază interioară în care-și propusese să nu mai fi dorit vreodată să ajungă devreme ce era doar trecutul său, perioadă dintre cele mai negre, pe care odată depășită o va fi dorit-o îngropată în resursele propriului mecanism de apărare. Iar autosugestia pozitivă și aparenta detașare cu care se înfățisa în fața destinului ori de câte ori primea misiuni de curățare a locului, pornind muzica clasică de colecție din bordul mașinii cu care pleca la drum nu-i aducea în fața ochilor doar imaginea imediată a urbei văzută pasager prin parbriz, ci un trecut ce prezentifica ororile lui atunci și totuși încă ceva. 

Nu ar fi trebuit să fie curier de organe pentru a salva cu ele viața cuiva apropiat șefului care-i însărcinase misiunea, dar știa dinainte ca ordinul s-o fi prescris, anume că fiul șefului iubise neprotejat și situația tindea să degenereze. Una, pentru că șefa n-o putea admite lângă fiul ei pe respectiva pe care acesta o cam dezonorase și presa punea presiuni și publicitatea nu-i făcea familiei șefului niciun fel de bine. Eliminarea problemelor, sau surselor creării lor era cea mai simplă modalitate de a ieși basma curată din orice fel de impas pentru cei ca șeful. Doi, pentru că lărgind puțin perspectiva, nu doar afacerile sale ca tată, ci însăși stabilitatea psiho-emoțională, financiară și nu numai a întregii familii, care nu se rezuma la membrii în sine ai familiei, ci însemna o și mai mare încrengătură de relații interumane afiliate unor scopuri și beneficii comune, aveau de suferit. Iar tânărul iubăreț nici nu era pregătit să devină tată, orișicât și-ar fi repetat-o asta în fața oglinzii mari din camera sa cum că vine o zi în viața oricui în care trebuie admis că trebuie să o iei pe alt drum alături de persoana potrivită, aleasă de tine. Doar că venea imediat reculul: femeia nu fusese musai aleasă cu capul limpede, doar picase cu tronc unui tânăr moftangiu și capricios. Mai mult, tânăra nu-l presa în niciun fel, dorea doar să protejeze viața care crescuse peste noapte în ea, o presimțise  de cum iubirea de-o noapte se termina și zorii matinali o-nștiințau parcă de ivirea unui nou capitol din viața ei. Capitol în care tânărul ce-o iubise și-o trimise în noul capitol al vieții sale, maternitatea, pare-se că nu figura nicicum și nici pe mai departe. Și-atunci ce anume e de făcut, că clar este așa cum altor femei nu li se poate întâmpla, fie și accidental, ei i se îndeplinea visul de a deveni cândva mamă, nu chiar cum și-a imaginat, dar timpul nu mai putea fi dat înapoi, nici tras la răspundere de-ar fi făcut caz de situația ei nu s-ar fi întâmplat nimic mai bun ei, ci poate mai rău altcuiva, iar asta nu intra în vizorul ei. De cum a știut că va deveni mamă, nu a mai interesat-o nici cine e tatăl sau dacă vrea și poate coparticipa la creșterea copilului după naștere, ea nu se va lăsa înfrântă de situație, sub absolut nicio formă. Doar că el, cel care fusese prins la mijloc într-o relație care parcă nu ar fi fost mereu justificată să se fi produs, date fiind sudălmile și reproșurile ce și le aruncau între ei părinții, trimis să rezolve alte murdării în care blazonul familiei șefului putea fi pătat în lipsă de reacție, simțea că nu e corect pentru tânără. Nimic. Le-a combinat pe ambele, datele misiunii alocate și aceasta a tinerei însămânțate accidental de fiul șefului și a rezultat o misiune de salvare a femeii. Cu tot cu odorul din vintre, da. 


 Folosindu-se de anii de angajament, expertiză, cunoștințe și relații, pârghii și prieteni, amici, datorii, polițe, asigurări, omenie și ce mai sensibilizează oamenii să păstreze reciprocitatea constructivă, a pus la cale escortarea și scoaterea femeii din țară, sub altă identitate decât cea reală, lucruri de care s-a ocupat în persoană de micile detalii. A gândit că dacă dispare din raza lor de atenție imediată elementul care i-a luat prin surprindere pe toți, inițial pe fiu, apoi pe toți ceilalți din casă, făcându-i să aibă o misuire continuă, lucrurile se liniștesc de la sine. Situație în care, plasată de tânără în țară străină, are șansa la o nouă viață, mai bună pentru ea și copil, iar șeful și fiul lui, numele lor nu se mai asociază cu vreun articol de scandal menit să șocheze, sau să disturbe platutidinea cotidiană. De nu foarte departe, va fi protectorul amândurora, la momentul când tânăra va fi gata să nască, prelevarea celulelor stem din cordonul ombilical/ placentă fiind una dintre principalele interese ale misteriosului grijuliu din umbră. El știe doar că probele alea pot, Doamne ferește de vreun rău în viitor, repara omul. Boli, afecțiuni grave, ca la mașini, schimbi piesa stricată cu ceva nou, pac, merge bine iar, ca unsă. Iar unde nu se poate vorbi despre filmul fericit al iubirii, el simte că dacă poate ajuta pe cei care s-au văzut dintr-odată jucând altă partitură a vieții lor, alta decât cea pentru care năzuind și așteptând-o să se concretizeze, s-au pregătit mereu fiind gata să recunoască recompensa pe care-o doreau pe măsura felului în care și-au pregătit-o, neîntinzându-și, vorba aceea, plapuma mai mult decât se poate ea întinde, că altfel urmarea se lasă cu răceli, este?- de ce nu ar și face-o? La urma urmei, nu tinerețea și inocența femeii însărcinate, sau vreo atracție de natură sexuală l-ar fi determinat să ia aceste măasuri pentru securitatea femeii, ci descoperirea unor asemănări, analogii din povestea scurtei relații a femeii cu fiul șefului său cu cea a propriilor părinți. Iar pentru că și când aparent lucrurile în copilăria lui erau calme, semn că ambii aplanaseră conflictele și ascunseseră armele de atac, totul i s-a dovedit mereu doar pură speculație și iluzionare. Molcomele clipe erau doar cele dinaintea prefiguratelor certuri permanente ce reiterau același scenariu: dacă nu erai tu, nu rămâneam (atunci) gravidă și viața mea putea arăta altfel lângă cine ar fi trebuit. Contra-atacul venea răzbunator: nu eram eu, prost era cine se uita la tine, sau cine știe dacă te-ar fi văzut? Așa că omul nostru știe ferm un lucru: dacă tot e să repari un rău, fă-o de imediat cum l-ai descoperit, de cum este în fașă, pentru ca să aibă dăinuire apoi reparația ta.


Acel ceva părea să se desprindă oarecum de nefasta pasă a propriului trecut și asta fără a se fi detașat de propria persoană ce-și ispășea atunci o pasă din care nu știa când și dacă va mai ieși. Era o speranță și chiar mai mult decât vaga aspirație la ceva destul de vag conturat, avea o viață. Era nu doar simbolul general al vieții prins într-o carcasă fizică, o ființă, ci sufletul comun pe care linia onto-genetică a familiei sale părea să se fi păstrat de ceva vreme, indiferent de vicisitudinile vremurilor prin care au trecut membrii ei. Tătar la origini, urmașul unei linii genealogice călite în focul luptelor pentru cucerirea resurselor și a spațiilor vitale a deprins arta jupuirii pielii, la propriu. A fost lucrul care aplicat strict la nevoie l-a adus pe stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-bunicul bunicului său în atenția șefilor armatelor regale europene, care l-au cooptat de îndată în rândurile lor, odată ce visul hoardelor cu care venise de a fi cucerit întreaga Europă  se destrămase. Supraviețuitor prin definiție. omul hanului și-a văzut mai departe de viață, și-a întemeiat o familie în Europa și nu a mai ajuns în stepele natale, odată ce cursul evenimentelor au redus aria de acoperire a razei de bătaie a intereselor militare de la curtea pe care o servea cu aplombul omului care nu doar că pare, dar are mai mult decât toți ceilalți ceva în el, care-l face unic și prețios. Ca un as în mânecă, un avantaj strategic, militar vorbind și-a slujit stăpânii cu o sete și o foame de lup care știe și să rabde așteptând prilejul când prada obosește să se mai zbată încercând să scape din cursa pe care tacticos i-a întins-o. Iar stră-stră-stră......nepotul de azi are un simț al dreptății și o determinare acolo unde argumentele omului nu pătrund, pentru că el simte și nu lasă nimic de făcut pe dinafară, chiar când nu doar persoana proprie e direct implicată. Ca omul cel mic să trăiască sănătos, în principii sănătoase, lângă și cu cine îl acceptă, iubește, protejează, crește.

Articolul participă la SuperBlog 2020.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

exprima-te liber!

Respiră ușurat. Trece el cumva și hopul ăsta

Pentru un confort psihic în vremurile lui Nu (e voie p-afară fără mască, nici înăuntru – la muncă, la cumpărături, dentist, restaurant, cin...